Statul român se află astăzi într-un moment de răscruce fiscală. Anul trecut, acesta a realizat venituri bugetare de aproximativ 662,7 miliarde de lei, acestea reprezentând doar 34,9% din PIB, cu mult sub media de 45,5% a UE. Cheltuielile realizate au reprezentat 808,7 miliarde de lei, astfel ducând la un deficit bugetar de 7,65%.

În aceste condiții, diverse soluții pentru a remedia deficitul bugetar au fost fie aplicate, fie propuse. Printre acestea se numără și scenariile realizate de Cornel Ban și Cristian Pop în cadrul institutului Friedrich Ebert Stiftung România, care își propun să rezolve impasul fiscal al statului fără să urmeze o traiectorie austeră.

Astfel, cei doi au sugerat următoarele scenarii posibile: scenariul A, cel al austerității aplicate în prezent; scenariul B (supranumit și scenariul „Moderat-Progresiv”) unde se propune impozitarea progresivă pe trei trepte și reforma ANAF; și scenariul C (supranumit de autori drept scenariul „Echitabil”) care vizează atât reforma ANAF, cât și taxarea capitalului și a marilor averi pentru a le proteja pe cele mici și medii.

După cum vom vedea, studiul are două omisiuni majore, pe care probabil le face voluntar. Studiul prezintă o soluție parțială, iar la o analiză mai atentă a ceea ce omite — adică relațiile economice semicoloniale ale României și problema industrială — putem realiza și de ce soluțiile propuse de studiu (Scenariul B și, în principal, scenariul C) ar fi dezastruoase în practică și care e de fapt adevărata soluție.

Nu vă uitați la imperialiștii din spatele cortinei!

Conform studiului FES: „România are una dintre cele mai ridicate inegalități din Uniunea Europeană, dar și unele dintre cele mai slabe instrumente redistributive din UE. Studiul FES pe tema impozitării (Ban și Buciu, 2023) arată că raportul dintre veniturile celor mai bogați 10% și cele ale jumătății celei mai sărace a populației este cel mai mare din Uniune, atât înainte, cât și după taxare”

Ceea ce ni se prezintă nu este ceva cu care publicul din România să nu fie familiar: un studiu în care România este codașă. România este codașă la egalitate, iar efectul pe care îl are acest fapt asupra austerității este că și presiunea se resimte inegal de populație. După cum vom vedea, soluția FES nu este de a opri măsurile care fac traiul mai greu, ci de a le distribui mai echitabil.

Prin numeroase date statistice, autorii raportului FES urmăresc construirea unui argument logic pentru a combate ceea ce par a fi politici economice iraționale, precum cele pe care le-am văzut în ultimii ani. Asta presupune că aceste „argumente logice” sunt formulate în spiritul unor interese generale și benefice tuturor, însă remărcile lor creează dubii și îngrijorări despre interesele cui sunt, de fapt, introduse în acest beneficiu al tuturor:

„FMI (2022; 2025) a exprimat explicit susținerea pentru o astfel de reformă, argumentând că România trebuie să împartă povara fiscală mai echitabil, având în vedere nivelul ridicat al inegalității și sprijinul insuficient oferit celor de la baza distribuției veniturilor.”

Faptul că o astfel de reformă este propusă de FMI nu este de neglijat și ridică semnale de alarmă odată ce realizăm ce alte țări au trecut prin „reforme” ale FMI. În Grecia, reforma disciplinei fiscale a fost cuplată cu o austeritate foarte severă, cu măsuri precum introducerea săptămânii de lucru de 6 zile, motivată de scăderea demografică și a lipsei de muncitori calificați — o problemă foarte similară României de altfel.

Astfel ar trebui înțelese aceste reforme de reducere a inegalității, drept o distribuire mai „echitabilă” a presiunii austerității, dar nicidecum eliminarea austerității, căci cu toată bunăvoința lor generală, autorii raportului FES s-au gândit să nu supere nici inițiatorii austerității din România, nici a celei din Grecia, nici FMI și UE.”

Industria și modelul actual de dezvoltare al României

Mai departe, autorii observă dependența industriei românești de Germania și de piețele occidentale, afirmând că „întregul model de creștere este finanțat din exterior”, iar industria auto românească este „strâns legată de economia Germaniei”. Totuși, dependența este tratată mai ales ca risc pentru stabilitatea economică, nu ca expresie a unei stări semicoloniale. Astfel, studiul FES, deși identifică parțial problemele industriei românești, doar trece această idee în revistă, iar studiul se limitează strict la problemele impozitării.

Această omisiune devine importantă dacă privim structura capitalului deținut. OECD arată că firmele controlate din străinătate generează 70% din exporturile de bunuri și 80% din exporturile manufacturiere ale României. Prin urmare, România nu doar că „depinde” de Germania sau de capitalul extern, ci și o parte covârșitoare a capacității sale exportatoare este controlată de monopoluri străine.

Într-adevăr, autorii constată că industria pierde din productivitate și că exporturile industriale sunt vulnerabile, dar nu extind problema: competitivitatea cui și în beneficiul cui? OECD mai arată că România ocupă o poziție intermediară în lanțurile globale de valoare și avertizează că integrarea în aceste lanțuri poate limita valoarea produsă intern atunci când firmele locale nu acced la activitățile cu valoare adăugată ridicată. Fiind în mare parte integrate în lanțuri monopoliste internaționale, produsele exportate sunt vândute la prețuri de monopol, cu profituri foarte marginale care duc la scăderea bazei de impozitare din capital și prin urmare la orientarea spre taxarea consumului și a muncii, care face obiectul studiului FES.

Această distincție este confirmată chiar de politica industrială formulată anterior pentru România: Banca Mondială propunea trecerea de la „low-skilled, labor-intensive industries and low added-value industries” către industrii inovative și cu valoare adăugată mai mare, printr-o politică industrială bazată inclusiv pe clustere și finanțare condiționată.

Prin urmare, într-adevăr, studiul FES nu greșește susținând că este nevoie de colectare fiscală mai bună. Problema este că studiul se concentrează prea mult asupra elaborării unui model de reconstrucție a modelului fiscal, fără a ține cont în formulele oferite ca soluție, de factorii care stau la baza transformării capacității productive a economiei și astfel crează utopii fiscale.

Așa-zisa Soluție

Pe tema eficienței fiscale — care este în mare cuprinsă în Scenariul B — centrul prescripției FES rămâne: reformarea intensivă a ANAF-ului, colectarea mai bună a TVA și a impozitului pe profit și redistribuirea mai echitabilă a sarcinii fiscale. Aceste măsuri pot consolida statul fiscal, dar nu modifică în sine poziția firmelor românești în lanțurile valorice, accesul la tehnologie sau controlul asupra deciziilor de investiții.

Pe tema băncilor, considerentul că „decapitalizarea sectorului bancar prin taxe suplimentare poate acționa împotriva interesului național pe termen lung” este discutabil deoarece tratează băncile aproape strict din prisma performanței financiare și a rolului lor de intermediere, ignorând destinația creditării. În plus, o parte importantă a sistemului bancar este controlată de grupuri bancare din țări sau insituții financiare continentale sau internaționale — inclusiv Banca Transilvania, care se află în topul clasamentului, are BERD printre acționarii săi cei mai importanți.

Să trecem în revistă punctele cheie ale explicațiilor din studiu: aplicarea aproape universală a unei cote de impozitare de 20% tuturor surselor de venit. Există totuși și variații, în funcție de caz, de 15-20% (peste praguri considerate „medii”) și de 20-25% (praguri considerate „mari”), aplicate pe câștiguri de capital „derivate” (de exemplu din salarii nealocate), pe dobânzi și pe chirii.

Apoi urmează propunerile pentru impozite noi: cotă de impozit de 20% pentru un prag „realist” anual pentru venituri nesalariale, însumate în jur de 300 000 – 500 000 € și cotă de 25% pentru venituri peste acel prag, lucru care ar frâna dezvoltarea întreprinderilor medii în întreprinderi mari și ar frâna, astfel, dezvoltarea unei baze de impozitare stabile. Urmat apoi de „Impozitarea averilor financiare foarte mari: 0,5% anual peste 1 milion de euro” și de 15% pe moșteniri și donații care însumează în jur de 500 000 € – 1M €.

În cele din urmă, autorii studiului prezintă o serie de calcule și date, menite să arate care ar fi „impactul estimat” al modelului propus de taxare pe baza unor cote aplicate static și extins oarecum conform principiilor menționate anterior. Există trei elemente luate în calcul care, ca tip de impozite ce aduc venit suplimentar pentru bugetul de stat, ar mai diminua din deficit: IVPF (Impozitul pe Venitul Persoanelor Fizice), IP (Impozitul pe profit) și Capital non-IP (dividende, dobânzi, câștiguri de capital, chirii, etc.). Cu ajutorul acestora ei folosesc formule bazate pe ipoteze ambițioase și valori estimative.

„Componenta privind impozitarea muncii este modelată identic cu Scenariul B. Impozitul pe venitul personal (IVPF) este simulat într-o arhitectură progresivă 10%–16%–23%, utilizând distribuția salariaților pe intervale de venit brut furnizată de INS pentru octombrie 2022.”

Dacă acesta este cazul, în studiu de ce nu există și o simulare statistică a evoluției salariilor minime, medii și mari și a veniturilor non-salariale pe perioada 2022 – 2026? Contextul măsurilor privind modificarea IVPF-ului este foarte controversat. Infama politică de eliminare a scutirii de taxe pentru lucrătorii din agricultură, construcții și sectorul IT a generat o disatisfacție de proporții considerabile în trecut.

Dacă mediul economic nu este unul propice pentru investiții, scorurile de risc cresc, iar la rândul lor cresc dobânzile pentru credite/împrumuturi, atât pentru afacerile multinaționale cât și naționale, iar condițiile pentru finanțări se înăspresc, totodată înrăutățind și nivelul de salarizare al muncitorilor. Chiar și studiul FES precizează: „Mai concret, vulnerabilitatea fiscală crește din trei motive. Un deficit extern mare expune periculos economia la fluctuațiile apetitului investitorilor internaționali. Dacă finanțarea externă se scumpește sau se reduce, costul împrumuturilor publice crește rapid.”

Dacă mai este cazul și ca în aceste scheme de dependență a producției de mărfuri care pot servi exportului, așa cum este punctat în legătură cu relația dintre industria germană de automobile și cea română, de ce nu este considerată printre soluțiile studiului un plan de dezvoltare a industriei autohtone? De ce nu sunt investigate sectoarele în care România poate investi, nu doar pentru export industrial, ci și pentru consum intern? Acest lucru ar elimina problema dependenței crescute a industriei române de industriile franceze și germane.

Efectul de domino

Soluția propusă poate fi rezumată la mutarea veniturilor dintr-o parte în alta, fără să fie luată în considerare natura efectivă a economiei țării. După cum am discutat și în trecut, România ocupă o poziție semicolonială în economia imperialistă globală, economia acesteia bazându-se în principal pe capitalul străin, prin subcontractori și subsidiare. În același timp, 99% dintre firmele românești sunt IMM-uri, cu precădere microîntreprinderi sau întreprinderi mici, ceea ce denotă faptul că industria națională este mult subdezvoltată, nefiind o bază reală pe care statul s-ar putea baza pentru veniturile lui.

Așadar, baza de impozitare a statului este, majoritar, însuși capitalul străin fragmentat prin subsidiare, contractori și muncitori. În analiza ce urmează vom porni fix de la această realitate, de la baza economică reală de impozitare ce se află în țara noastră.

Dacă am aplica scenariul B sau scenariul C, astfel majorând taxele pentru capital (a se înțelege: majoritar taxele pentru un capital străin ce circulă prin subsidiare și subcontractori), atunci s-ar declanșa un efect domino ce ar avea ca rezultat fix opusul celui dorit. În mod automat, baza formată din capitalul străin, mai devreme sau mai târziu, va părăsi țara, reprofilându-se spre alte state ce le-ar permite să își maximizeze mai mult profiturile, deoarece această taxare mai mare ori va scădea profiturile subsidiarelor multinaționalelor, ori va reduce veniturile subcontractorilor sub linia de funcționare. Efectele mai ample implică și o scădere semnificativă a locurilor de muncă disponibile, precum și la disponibilizări masive, accelerând creșterea ratei de șomaj. Pe lângă acestea, deși un declin este deja existent, multe firme autohtone vor aduce un aport cu atât mai mic în cadrul economiei naționale, iar majoritatea, fiind microîntreprinderi, vor intra în insolvență, accentuând șomajul, precum și crescând inflația. Toate acestea nu vor duce decât la o scădere a bazei de impozitare, precum și la un deficit bugetar mai mare și la implementarea necesară a unor politici austere mai acute.

Lucrul acesta însă nu este doar unul teoretic, ci îl putem observa chiar și în alte țări ce au baze economice asemănătoare cu cea a țării noastre, ce au încercat să implementeze măsuri de taxare progresivă, iar rezultatul a fost unul negativ. Spre exemplu, în primul rând, este cunoscut faptul că multinaționalele își mută profiturile în state cu taxe mult mai mici sau chiar zero, lucru ce le permite, chiar dacă nu pleacă efectiv din țara respectivă, să evite taxele impuse, astfel diminuând în continuare baza de impozitare a statelor gazdă. În al doilea rând, o relație invers proporțională și semnificativă a putut fi observată de-a lungul timpului între taxele aplicate pe profit și investițiile străine în țări precum Nigeria, Ghana și Tanzania, precum și în alte țări semicoloniale din Africa Subsahariană.

Sperăm totuși că am reușit, pe parcursul acestui articol, să fim destul de clari. Noi nu ne opunem din principiu sau în abstract taxării progresive, și nici majorării impozitării capitalului. De fapt, soluții chiar mai îndrăznețe ca impozitarea progresivă ar fi posibile și le-am susține în abstract. Însă adevărul este că în contextul real al României, soluția FES ar duce la rezultate dezastruoase și din acest motiv nu a fost aplicată.

Încă odată despre industrie

Așadar, care este totuși soluția reală? Cum am putea să evităm acest efect de domino amintit mai sus?

Dacă ar fi totuși să aplicăm aceste măsuri, va trebui, înainte de toate, să construim o bază de impozitare stabilă, pentru a putea aduce într-un mod constant și sustenabil venituri statului. Aceasta nu se poate întâmpla decât prin dezvoltarea și construirea unei industrii proprii destinate consumului industrial intern.

Desigur, o industrie autohtonă nu poate să fie construită nici peste noapte și nici fără o investiție semnificativă, lucrul acesta ducând la creșterea uriașă inițială, temporară, a deficitului bugetar. Este de la sine înțeles faptul că o astfel de investiție ar trebui să fie considerată pe termen lung, și că va depăși pragul de 3% din PIB pentru deficitul bugetar impus de Uniunea Europeană, astfel intrând în conflict cu obligația statelor membre de a nu depăși, sau de a corecta cât mai repede în cazul depășirii, acest prag.

Astfel, o investiție planificată și coordonată pe baza unui plan economic de lungă durată în construirea industriei naționale, împotriva normelor impuse de Uniunea Europeană, ar reprezenta primul pas pe care statul român ar trebui să îl ia pentru a putea, pe viitor, să fie aplicate în mod sustenabil cu adevărat scenariile propuse de FES evitând consecințele nedorite și asigurându-ne că austeritatea nu va fi accentuată în timp, ci dimpotrivă, va fi uitată o dată pentru totdeauna.

Concluzii

Cu privire la problema deficitului, ceea ce putem vedea deocamdată este cât se poate reduce din deficit aproximativ de până la jumătate din deficitul prezent, în toate cazurile, adică de la 7.65% din PIB la valori între 5.3% (prudent) și 4.3% (optimist), sau între 5.7% și 4.79% dacă se reduc contribuțiile CAS/CASS pentru salariile mici și medii. Dar în absența soluțiilor care să sporească venitul național, nu se poate spune că România va avea o redresare economică „sănătoasă” prin simpla reducere de deficit a bugetului la un stadiu în care România s-a mai aflat în 2008, 2011 și 2019.

După cum am arătat în acest articol, simpla redistribuire a presiunii bugetare nu ar face presiunea însăși să dispară, de fapt, datorită relațiilor economice de dependență ale României, această redistribuire ar da loc unui efect de domino ce ar înteți presiunea. Studiul FES, după cum am mai spus, ar trebui înțeles nu ca o soluție ce depășește starea semicolonială și subdezvoltată a economiei românești, ci este o metodă de a redistribui sărăcia și a o intensifica.

Înlocuirea bazei de impozitare a subsidiarelor și subcontractorilor monopolurilor cu un circuit industrial închis pe teritoriu ar oferi o bază stabilă de impozitare dar și care să ofere venituri mai mari care să dezvolte consumul populației. Aceasta este singura strategie de dezvoltare economică care poate scoate România din situația actuală și reprezintă principala sarcină economică a eliberării naționale a României.