De-a lungul timpului, Africa a trecut prin multe schimbări majore, devenind un spațiu decisiv pentru dezvoltarea sistemului politic internațional. Din păcate, istoria acestui continent și al popoarelor sale se află sub exploatare colonială de mai bine de două secole, însă lupta popoarelor Africii pentru eliberarea națională este în defășurare, iar pe zi ce trece și sistemul imperialist se apropie de colapsul final. Însă, din nefericire, pentru cei ca noi, care se află departe de această luptă, atât istoria imperialismului în Africa cât și ce rol joacă anumiți actori precum Rusia și China, poate fi neclar, sau mai rău, aceste fapte pot fi intenționat denaturate.

Importanța Africii poate fi înțeleasă și prin prisma dimensiunilor sale demografice și economice. Întregul continent, deși reprezintă aproape 19% din populația lumii și 23% din suprafața de uscat , în 2025 reprezenta doar 2,62% din PIB-ul global. Acest lucru înseamnă că producția de pe teritoriul african este infimă. Fără o analiză mai amănunțită am putea concluziona ușor că vorbim despre un pământ sărac, însă în realitate lucrurile nu stau deloc așa.

Africa găzduiește aproximativ 30% din mineralele esențiale la nivel global , dispunând de rezerve considerabile. Spre exemplu, numai în Africa de Sud se regăsesc aproximativ 91% din rezervele mondiale de platină, o resursă indispensabilă pentru industriile automotive, electronice, medicale, dar și pentru industria bunurilor de lux . Pe lângă aceasta, regiunea subsahariană este responsabilă pentru: - 73,3% din producția globală de cobalt; - 65,2% din mangan; - 43,7% din diamante; - 43,3% din crom (cromit); - 20,8% din aur; - 15,8% din uraniu.

Aceste resurse sunt absolut necesare pentru funcționarea producției globale .

Așadar, situația stă fix invers față de ce am crede inițial: Africa este bogată (în resurse naturale)! Totuși, nu putem nega faptul că industria locală este subdezvoltată. În cele ce urmează vom vedea care este motivul din spatele acestei rupturi dintre rezervele uriașe de zăcăminte și industria insuficient dezvoltată.

O scurtă istorie: Colonialism și independența formală

Politica colonială în Africa a început încă din anii 1480, când Portugalia a inițiat extinderea prezenței sale pe continent , însă aceasta s-a intensificat abia începând cu anul 1830, când Franța invadează Algeria otomană . Pentru a ilustra magnitudinea expansiunii europene, este de ajuns să ne uităm la așa-zisa „Competiție pentru Africa”, o perioadă de expansiune a puterilor din Europa pe continetul african, cuprinsă între 1870 și 1914. La începutul acestei perioade, diverse țări europene controlau 10% din teritoriul Africii, însă până la sfârșitul ei, aproximativ 90% din continent se afla sub tutela colonialiștilor .

Între 15 noiembrie 1884 și 26 februarie 1885 are loc „Conferința din Berlin”, în cadrul căreia s-au întrunit reprezentanți ai marilor puteri europene cu scopul împărțirii Africii între acestea. Dintre cele 14 țări prezente, doar jumătate au rămas cu colonii recunoscute oficial: Franța, Germania, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Spania și Belgia. Dintre acestea, cea mai mare influență a avut-o Franța , deținând 35 de colonii.

Expansiunea imperială și goana după colonii însă nu se limta doar la Africa, marile puteri europene și-au extins influența și dominația și în Asia și America Latină. Astfel, putem vorbi de o perioadă de divizare a lumii, ce ia sfârșit în jurul anului 1900. Dar cauzele ce au dat naștere acestor tendințe expansioniste, anume monopolurile și necesitatea de noi piețe de investiții, nu dispar și astfel pentru a le stăvili un război pentru redistribuirea coloniilor devine iminent. Redistribuirea coloniilor precum cele africane e un factor important în declașarea Primului Război Mondial din 1914.

Odată început, războiul a impus mobilizarea forțată a peste un milion de soldați și a altor câteva milioane de muncitori din rândurile coloniilor, lucru ce a dus la moartea a zeci de mii de persoane, la exacerbarea condițiilor precare de pe teritoriul Africii, precum și la declanșarea unei epidemii de gripă spaniolă între 1918–1919. În urma războiului, Germania și-a pierdut teritoriile aflate sub tutelaj iar întrega ordine colonială existentă a fost destabilizată. Toți acești factori cumulați au împins din ce în ce mai mult populația subjugată spre revoltă, spre a pune sub semnul întrebării politica colonială, și au dus la formarea unor mișcări de eliberare națională. Totuși, în ciuda acestui fapt, dominația franco-britanică asupra Africii s-a consolidat.

Începând cu anii 1950, mișcările de eliberare națională au căpătat amploare. În urma Celui de-al II-lea Război Mondial, popoarele din colonii au pornit la luptă pentru propria eliberare, câștigându-și independența formală. Procesul de eliberare al Africii din sistemul colonial este unul lung și anevoios, însă, trebuie amintit anul 1960, când 17 state și-au căpătat independența, dintre care 14 față de Franța. Această independență, ce a pus capăt perioadei colonialiste din istoria Africii, a fost câștigată cu greu, în urma unor lupte intense, și a adus multe beneficii populației, însă, din păcate, a rămas la un nivel formal, statele continuând să fie dependente de imperialiști.

În pofida autonomiei de abia căpătate, imperialiștii europeni și-au păstrat, sub alte forme, influența în regiunile cucerite în trecut. Astfel, Franța a continuat să mențină legături diplomatice strânse cu lideri și persoane influente din Africa pentru a se asigura că propriile interese politice și economice sunt urmărite. Lucrul acesta i-a garantat accesul la resursele naturale și la piețele locale.

Odată cu schimbarea politicii globale în timpul Războiului Rece, în Africa au apărut noi influențe americane și sovietice. Deși în primă fază, URSS duce o politică de sprijinire a mișcărilor de eliberare națională, până la începutul anilor '60, aceasta ajunge să fie una nu foarte diferită de cele ale imperialiștilor deja implicați. De menționat că acest lucru nu rămâne neobservat de părțile terțe, China maoistă folosind cu precădere termenul de „social-imperialism sovietic” în aceeași perioadă.

Doctrina militară rusească

După căderea Uniunii Sovietice în 1991, Federația Rusă a fost nevoită să se retragă de pe teritoriul Africii în urma instabilității economice, închizându-și 9 ambasade și 3 consulate. Între anii 1990–2000, Africa nu a prezentat un interes semnificativ pentru Rusia, însă acest lucru s-a schimbat începând cu 2014, când Rusia a început să își reconstruiască relațiile diplomatice cu mulți dintre liderii africani. Mai mult decât atât, în iunie 2019, Moscova a semnat acorduri de cooperare militară cu peste 20 de state africane. Pe lângă aceasta, la data de 24 octombrie a aceluiași an, președintele Rusiei, Vladimir Putin, alături de președintele Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, au coprezidat summitul Rusia–Africa de la Soci, făcând publică intenția Rusiei de a se implica activ în politica Africii .

Implicarea militară și diplomatică reiese clar din trimiterea trupelor mercenare Wagner, sub comanda lui Yevgeny Prigozhin, în Republica Centrafricană, Sudan și Libia în 2017–2018, iar mai apoi în Mali, în anul 2021. În urma rebeliunii eșuate din vara anului 2023 a grupului Wagner împotriva guvernului de la Moscova, Rusia a început să facă o tranziție în politica militară din Africa, trecând de la trupele mercenare semi-autonome Wagner către „Africa Corps”, un grup militar controlat integral de statul rus. Până la finalul anului 2024, Rusia și-a extins prezența militară și în Nigeria, Burkina Faso și Guineea Ecuatorială.

Totuși, această expansiune nu a fost realizată pașnic și nici nu a fost una caritabilă, ci a avut drept scop creșterea influenței imperialiste a Rusiei în Africa și s-a înfăptuit prin lupte și mișcări politice sângeroase. Aici vom aminti lovitura de stat din 2022 din Burkina Faso, în urma căreia a venit la putere liderul militar Ibrahim Traoré, care a reprezentat un factor decisiv în exodul trupelor franceze de pe teritoriul țării și întemeierea unui parteneriat de securitate cu Rusia . De asemenea, în 2020, exploatând contextul pandemiei de SARS-CoV-2 în Republica Centrafricană, Rusia a dus chiar un război proxy cu Franța în mijlocul alegerilor prezidențiale. În urma acestuia, candidatul Faustin-Archange Touadéra a câștigat alegerile cu un procentaj de peste 53%, în urma ajutorului primit prin intervenții militare din partea trupelor ruse și a mercenarilor sudanezi afiliați intereselor ruse, precum și prin mite de peste 500.000 de dolari către parlamentari. Împotriva lor au fost mobilizate unele rețele locale și regionale franceze, inclusiv grupuri armate, pentru a readuce liderii pro-francezi la conducerea statului, însă, într-un final, această ultimă încercare de a prelua din nou puterea a eșuat .

O situație similară cu cea din Republica Centrafricană a fost și cea din Mali: în 2020, după multiple proteste masive împotriva guvernului, colonelul Assimi Goïta preia puterea pe fondul unei lovituri de stat organizate de junta militară, desființând guvernul și parlamentul și instaurând o conducere militară, cu Bah Ndaw în funcția de președinte interimar . În cadrul conducerii statului existau două facțiuni: una formată din vechiul guvern, susținută de Franța, și una, în frunte cu colonelul Assimi Goïta, devenit vicepreședinte, susținută de Rusia. Tensiunile crescânde au dus la o a doua lovitură de stat reușită, condusă de Goïta în 2021, întărind prezența Rusiei în țară.

După o serie de lovituri de stat în multiple țări din Africa între 2020 și 2025, apare termenul de „Coup Belt”, ce se referă la un lanț de țări învecinate care se întinde între coastele de est și de vest ale Africii și în care au avut loc lovituri de stat violente. În urma unei analize mai atente a acestor conflicte, se poate observa că factorii sunt multipli și că în fiecare țară fenomenul a căpătat un caracter diferit, însă cea mai relevantă contribuție au avut-o interesele economice și politice, precum și intervențiile ale unor actori externi, în mod special Rusia și China.

Pe lângă implicarea militară, Moscova are și interese economice în Africa. Deși condițiile nu i-au permis o dezvoltare la fel de mare ca a altor state, în 2024 comerțul cu statele africane a atins un nivel record de 24,5 miliarde de dolari. Numai exporturile rusești către Africa au crescut cu 43% față de anul precedent, ajungând la 21,2 miliarde de dolari. Principalele produse exportate includ cereale, combustibili (hidrocarburi) și echipamente industriale. Cei mai importanți parteneri comerciali ai Rusiei pe continent sunt Egipt, Algeria, Senegal și Maroc, Egiptul reprezentând aproximativ 28% din exporturile rusești către continent.

Majoritatea investițiilor făcute de Moscova pe teritoriul continentului african sunt în domeniul energiei. Compania de stat Rosatom a semnat acorduri pentru construcția de reactoare nucleare cu peste 20 de țări, cu proiecte avansate mai ales în Egipt și Nigeria. În același timp, companii petroliere rusești precum Gazprom, Lukoil și Rosneft operează în multiple țări, cu precădere în Algeria, Angola, Egipt și Nigeria.

În dezvoltarea infrastructurii, Rusia a investit în Africa prin modernizări feroviare cu ajutorul companiei Russian Railways, precum și în proiecte aeroportuare și portuare. Pe lângă toate acestea, Rusia își dorește să acapareze influență și în sectorul financiar, propunând, în cadrul summitului Rusia–Africa din 2023, formarea unei bănci comune de dezvoltare Rusia–Africa, după ce la summitul din 2019 Rusia a semnat 92 de acorduri economice cu liderii din Africa.

Strategia economică chinezească

În vederea susținerii producției interne aflate în continuă creștere, cu precădere a celei din sectorul tehnologiei, China și-a extins influența în Africa pentru a avea acces la vastele zăcăminte pe care continentul le deține. Balanța comercială dintre China și Africa este una dezechilibrată, țările africane exportând în mare parte materii prime și importând produse finite. China este cel mai mare cumpărător de minerale din Africa și controlează în prezent peste 60% din producția mondială de minerale esențiale. Principalele resurse exploatate sunt cuprul și cobaltul din Zambia și minereul de fier din Gabon. Pe lângă acestea, Africa furnizează în prezent 25% din necesarul de petrol al Chinei, în creștere față de 15% în anii 1980, țările cheie în acest sector fiind Angola (China ajungând să cumpere chiar o treime din producția totală a țării), Sudan (care reprezintă singur aproximativ 7,7% din importurile totale de petrol), Gabon și Algeria. De asemenea, China importă cherestea, cumpărând porțiuni mari din producția Guineei Ecuatoriale, precum și din cea a Gabonului (peste 60% din producția de cherestea de pe teritoriul Gabonului este exportată către Asia, în mod special către China).

China a investit semnificativ în infrastructura Africii, iar în domeniul financiar a investit din ce în ce mai mult de la un an la altul prin subvenții, împrumuturi și asistență tehnică și militară, ajungând la investiții de peste 3,46 miliarde de dolari în 2024. Acest fapt poate avea efecte economice de lungă durată pe baza datoriilor acumulate, unele dintre ele fiind plătite tot prin materii prime.

O altă unealtă a Chinei pentru expansiunea sa este reprezentată de „Inițiativa Centura și Drumul”, lansată în 2013, o strategie globală de dezvoltare concepută pentru a crea coridoare economice cuprinzătoare care să lege Asia, Europa și Africa. În cadrul acestei inițiative ar fi incluse 53 de țări din Africa, din totalul de 150 de țări vizate. Această mișcare ar permite Chinei să investească și să se extindă mult mai mult, întărind lanțurile financiare prin care deja subjugă țările africane și mutând și mai mult balanța comercială în favoarea sa. Un exemplu clar în prezent îl reprezintă datoriile enorme acumulate de Africa subsahariană, acestea ajungând la sume de 750 de miliarde de dolari, dintre care o porțiune semnificativă este direcționată către China. Numai Angola îi datorează Chinei 25 de miliarde de dolari, iar Etiopia aproximativ 13 miliarde de dolari.

Falsa și Adevărata Eliberare Națională

Deși astăzi există numeroase surse, de obicei finanțate sau ce au legături cu imperialiștii ruși sau chinezi, care încearcă să portretizeze implicarea Chinei sau Rusiei în Africa ca o binefacere, iar pe lacheii lor locali ca pe niște eroi ai eliberării naționale, adevărul ce reiese din date este altul. China și Rusia nu eliberează Africa, doar îi schimbă stăpânul, urmându-și proprile interese economice de a acapara piețele Africane și de a-și plasa aliați loiali și docili în funcții de conducere chiar prin lovituri de stat.

Faptul că China prin proiectul „Inițiativa Centura și Drumul” contribuie la dezvoltarea infrastructurii africane e incontestabil, însă aceasta e cea mai veche scuză a imperialismului, și francezii și britanicii au construit drumuri și căi ferate în coloniile lor, lucru pe care-l portretizau ca pe o binefacere, ca „povara omului alb”. Iar Rusia cu siguranță, îi „eliberează” pe africani de sub jugul europenilor, dar această „eliberare” nu e diferită de cum elibera Japonia Asia de sub europeni, acaparându-i sub propriul jug imperial.

Ce lipsește cu adevărat, ce îi poate asigura independența economică și fără de care Africa rămâne în urmă, este industria grea, industria producătoare de utilaje, după cum observă și ministrul nigerian al industriei de stat, John Owan Enoh: „Dacă nu vom putea să producem echipamentele și mașinile noastre, nu vom ajunge nicăieri. Pentru că țările de la care le achiziționăm nu sunt obosite să le furnizeze.”

O astfel de independență economică nu poate fi atinsă decât cu o linie politică clar antiimperialistă, nu una confuză, care privește două puteri imperialiste precum Rusia și China ca eliberatori. Adevărata eliberare națională e precum eliberarea din sclavie, ea nu vine schimbând stăpânul, ci rupând pe veci lanțurile.