Au trecut mai bine de 4 ani de la începutul invaziei Rusiei în Ucraina în 2022. În această perioadă conflictul s-a intensificat, câștiguri temporare au fost realizate de ambele părți, iar mai mulți actori internaționali s-au poziționat și implicat mai mult sau mai puțin de partea unei tabere sau a alteia.

Nici ultimele luni nu au fost lipsite de dezvoltări semnificative, Uniunea Europeană înființând inițiativa „Acțiunea pentru securitatea Europei” (prescurtată și SAFE) prin care statele membre pot primi împrumuturi pentru consolidarea industriei europene de apărare, multiple drone rusești au căzut pe teritoriul țării noastre, iar pe front, Ucraina a recâștigat în decursul anului actual teritoriu net pentru prima dată de la începutul războiului.

În acest context, unele voci se întreabă care este poziția corectă, dacă este aceea de a susține tabăra ucrainiană, sau dacă nu cumva o opoziție generală a războiului ar fi de preferat, dacă nu cumva ar trebui „să ieșim din logica războiului”. Atât războiul din Ucraina, cât și chestiunea apărării naționale sunt două subiecte vaste, neputând fi abordate exhaustiv ambele într-un singur articol, iar redacția Lumea Nouă și-a exprimat sumar opinia față de aceste subiecte în trecut, însă imboldul de moment face necesare niște răspunsuri ceva mai elaborate la ambele probleme.

De care parte suntem?

Faptul că Ucraina poartă un război just este un lucru ce poate fi dedus atât pe baza dreptului internațional — aflându-se victima unei invazii, articolul 51 din Carta ONU îi acordă acesteia dreptul la autoapărare — cât și din pozițiile pe care Ucraina și Rusia le ocupă în ordinea imperialistă mondială, Ucraina fiind până în 2014 o semicolonie a Rusiei, apropiindu-se încet de o dominare economică absolută de către monopolurile rusești sub președenția lui Viktor Iunakovici. În acest context în care poporul ucrainean se luptă pentru independența sa națională, pentru dreptul de a-și decide singur soarta și pentru a se rupe de controlul imperialismului rus, războiul purtat de acesta nu poate fi decât unul just și progresist din punct de vedere istoric.

Narativa imperialiștilor ruși nu ne este nici ea străină, conform acestora și a discipolilor lor, de fapt, acest război este purtat pentru apărarea Rusiei de pericolul integrării Ucrainei în NATO. Deși acest lucru este adevărat într-o anumită măsură, principiul enunțat chiar de președintele rus, Vladimir Putin, conform căruia o țară nu se poate apăra „în detrimentul Rusiei”, este unul care neagă complet caracterul absolut al autodeterminării. În plus, acest punct de vedere ignoră complet afirmațiile părții ruse despre artificialitatea statului ucrainian, adică negarea completă a existenței naționalității ucrainiene și a dreptului său la autodeterminare, și faptul că în zonele ocupate de Rusia sunt pământuri fertile pentru expansiunea capitalului oligarhilor ruși.

Singurul argument valid împotriva susținerii cauzei ucrainiene este cel al conducerii nepotrivite. Este cunoscut că actuala conducere a statului ucrainian vede „salvarea” în sprijinul Uniunii Europene și ale Statelor Unite ale Americii, dezvoltând o dependență financiară, politică și militară față de puterile imperialiste. Dată fiind situația economică precară a Ucrainei, conducerea de la Kiev, la recomandarea FMI, a introdus din ce în ce mai multe politici de austeritate asupra poporului, tăind în stânga și în dreapta drepturile și protecțiile muncitorilor și lovind în sindicate. Însă, cea mai condamnată decizie a guvernelor ucrainiene este integrarea grupurilor de inspirație fascistă Azov în structurile militare și ignoranța voită a acestora față de crimele făcute de ele împotriva minorităților naționale în trecut — acest lucru este de departe baza celor mai eronate percepții despre actualul conflict din Ucraina.

Așadar, este mai corect să ne opunem ambelor tabere? Cu siguranță nu! Cauza ucrainiană este una justă, dar este o cauză prost condusă, iar o poziție de neutralitate internațională nu ar reprezenta altceva decât capitularea în fața imperialismului rusesc. Faptul că România deja sprijină Ucraina în cadrul acestui război oferă, de altfel, o pârghie de control și un instrument prin care regimul capitulard de la Kiev ar putea accepta concesiuni în fața propriilor mase și a unei mișcări ucrainiene antiimperialiste. Totuși, în ciuda acestora, adevărul despre cum România sprijină Ucraina în război este păstrat de guvernul român sub semnul confidențialității, deci, un prim pas ar fi transparența față de aceste relații.

Falsa dihotomie a războiului și a neutralității

La nivelul României, evenimentele petrecute în Galați și Constanța au fost prilejul perfect de care autoritățile române s-au folosit pentru a realiza mai multe achiziții superflue de pe urma cărora în principal a avut de câștigat multinaționala Rheinmetall și a crescut suportul pentru și mai multe achiziții militare. În același timp se pare că se formează și opinia diametral opusă conform căreia nicio înarmare nu ar fi de folos, dat fiind că aceste cheltuieli nu reprezintă decât „bani luați de la educație și învățământ”. Ambele poziții sunt greșite și formează simbiotic o falsă dihotomie care îndepărtează lumea de la pozițiile corecte, mai nuanțate.

În mod amuzant, acestea par a converge asupra poziției că cele două incidente menționate anterior nu sunt rezultatul întâmplător al proximității României față de zona de război, ci sunt rezultatul natural al faptului că România face parte din „mașinăria de război” sau, mai explicit, a dorinței de răzbunare a Rusiei. Întrebarea totuși se pune: de ce în țări la fel de implicate, precum Germania sau SUA, nu pică drone? Răspunsul ține de faptul că România se află în imediata vecinătate a zonei active de război, iar incidentele au fost generate de desfășurarea ostilităților în apropierea graniței sale, nu de un tratament diferit aplicat de Rusia față de alți aliați ai Ucrainei. Dar, odată ce admitem acest fapt, trebuie să trecem și peste demagogia goală și să recunoaștem că investirea în apărarea țării reprezintă un rău necesar, cu accent dual atât pe faptul că este un „rău”, cât și pe faptul că este „necesar”. Ajungând la această înțelegere, trebuie inevitabil să analizăm și modul în care investiția a fost făcută până acum, anume o înarmare care nici măcar nu asigură protecția cetățenilor.

Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă presiunile făcute de Statele Unite ale Americii în cadrul NATO spre mărirea investițiilor în apărare a tuturor statelor membre de la 2% din PIB la 5%. De asemenea, în cadrul planului ReArm Europe, prin intermediul SAFE, România a făcut împrumuturi de 16,6 miliarde de euro de la U.E. pentru apărare, fiind a doua cea mai mare sumă acordată după cea a Poloniei. În urma acestora, statul român a încheiat contracte prin care cumpără armament și tehnologii de apărare cu multiple firme, cele mai relevante fiind contractul de 5,7 miliarde de euro cu Rheinmetall, o companie constructoare de mașini și vehicule de apărare din Germania, IVECO Defence Vehicles din Italia, NVL, un grup parte a companiei menționate anterior, Rheinmetall, și Airbus, o companie de origine franceză. Așadar, majoritatea finanțării din urma împrumuturilor întorcându-se într-un final tot în economia germană și cea franceză. Atât Lockheed Martin, principalul beneficiar al creșterii cheltuielilor militare în cadrul NATO, cât și Rheinmetall, principalul beneficiar al programului SAFE, sunt ambele acuzate că profită de pozițiile lor vânzându-și armamentul la prețuri umflate.

Faptul acesta nu trece neobservat nici de către cetățeni, schimbările relativ dramatice din opinia publică dovedind clar acest lucru. Un studiu INSCOP arată faptul că aproximativ 40,2% dintre români consideră că achizițiile curente de armament ajută doar la creșterea profitului producătorilor de armament, iar 73,1% consideră că lucrurile în România se îndreaptă înspre o direcție greșită. Dar 74,4% dintre cei chestionați în februarie 2026 sunt de părere că România ar trebui să-și crească bugetul de apărare, diferența pare a se arăta în ce ar trebui investit acest buget. Dat fiind că 67,1% ar fi de acord cu serviciul militar obligatoriu și că 48,1% ar fi de acord chiar și cu introducerea de cursuri de tragere pentru învățământul liceal, reiese că majoritatea populației ar prefera pregătirea întregii societății pentru o posibilă conflagrație, nu dezvoltarea unui corp militar separat de popor.

Astfel, putem observa mai clar atât că majoritatea oamenilor văd apărarea țării drept ceea ce este, o necesitate, cât și lipsurile cu care s-a realizat până acum, precum și preferințele și dubiile pe care le are populația. Cel mai bun mod de a depăși lipsurile industriale este dezvoltarea propriei industrii de apărare, salvând inevitabil, concomitent, și alte industrii autohtone neglijate. De asemenea, un alt aspect important îl reprezintă necesitatea unei implicări transparente a cetățenilor de rând în apărarea țării din partea statului român, pregătindu-i atât pentru roluri civile cât și militare, dar făcută fără obligații din partea cetățenilor (adică opusul cazului rezerviștilor).

Concluzii

În ceea ce privește războiul împotriva Ucrainei, poziția corectă nu este nici susținerea necritică a acesteia și a aliaților săi, nici falsa neutralitate. Poporul ucrainean poartă un război just împotriva unei invazii imperialiste și are dreptul de a-și apăra independența și autodeterminarea. În același timp, acest lucru nu justifică susținerea conducerii sale capitularde și a politicii ei aservite altor imperialiști, dar o poziție de opoziție simultană a ambelor părți nu aduce câștiguri decât imperialiștilor ruși. România se află întocmai în poziția potrivită pentru a cere compromisuri acestei conduceri capitularde pentru a asigura eliberarea Ucrainei atât de sub jugul imperialismului rus cât și de cel american sau european.

Cât despre problema apărării naționale, alegerea nu este între înarmarea în detrimentul „educației și învățământului”, și nici dezarmarea completă. Apărarea națională este o necesitate practică, iar problema fundamentală este reprezentată de modul în care aceasta a fost realmente implementată până în momentul de față, adică faptul că nu s-a investit în ea cu adevărat, ci doar a servit drept o scuză pentru finanțarea monopolurilor din industria armamentului.

În ceea ce privește soluțiile ambelor probleme este necesar să trecem peste fraze goale imposibil de pus în practică și să găsim, mai întâi, reala cauză a problemelor, iar, mai apoi, o serie de măsuri pentru a le depăși. În cazul apărării naționale este necesară investirea în o industrie a apărării independente și anularea sau redistribuirea datoriilor către monopolurile beneficiare, iar în cazul războiului din Ucraina este necesară o mai mare transparență în ceea ce privește armamentul furnizat Ucrainei, pentru ca masele române să le poată folosi ca pe o pârghie în a obține câștiguri de la actualul guvern ucrainian în avantajul eliberării naționale reale a Ucrainei.

Într-un final, e important de subliniat că lupta poporului român și cea a poporului ucrainian este una și aceeași, ea este lupta pentru eliberarea națională de sub jugul imperialist, iar într-o zi, bazându-se unul pe celălalt și pe restul popoarelor lumii, vom vedea atât România cât și Ucraina libere.