România reprezintă o țară de imigrare, în 2025 soldul migrației naționale fiind unul pozitiv, numărul imigranților depășindu-l pe cel al emigranților cu aproximativ 102 mii. În ultimul an, majoritatea imigranților au fost bărbați (58,6%). Conform datelor la nivel european, România se numără totuși printre țările cu o pondere mică din populație provenită din migrație, de aproximativ 1%. Până acum 15 ani, cea mai mare parte din imigranții veniți în țara noastră era reprezentată de cetățeni din Republica Moldova și din alte țări vecine, însă, în 2024 se estimează că 39,7% din migranții definitivi din acel an au provenit din state diferite de „cele tradiționale”, în special țări din Asia. Totuși, o bună parte din muncitorii străini nu sunt migranți permanenți, ci temporari. Astfel, se estimează că, în total, la finalul anului 2024, în România existau peste 140.640 de angajați proveniți din state din afara Uniunii Europene, activând în cea mai mare parte în domenii precum producția de mărfuri, comerț, construcții și HoReCa. Principalele țări de origine ale acestora din ultimii ani sunt Nepal, Sri Lanka, India și Turcia. La aceștia se adaugă încă 49.643 de imigranți care au obținut permise de muncă în prima jumătate a anului 2025.

Ca și în alte țări europene, muncitorii străini se confruntă cu manifestări xenofobe, rasiste și șovine. Mass-media acoperă câteva dintre aceste cazuri, însă, de cele mai multe ori, analiza acestora este una de suprafață, care pune majoritatea problemelor cu care se confruntă muncitorii străini pe baza unui rasism care ar exista pretutindeni în societatea românească, lucru care, la o analiză mai atentă, se dovedește exagerat. Iar, ce de obicei nu este adus în discuție și cu siguranță nu este popularizat suficient sunt condițiile în care acești muncitori adesea lucrează, mijloacele prin care ei ajung în România și întregul lanț de dependențe ce îi pune pe mulți dintre ei într-o situație mai apropiată de șerbia medievală decât vânzarea liberă a forței de muncă.

1. Rasismul — doar una dintre probleme

Observăm în alte state europene că discursul șovin și rasist s-a intensificat în ultimii ani, fenomen care a apărut, de altfel, și la noi, chiar dacă la o scară mai mică. Un astfel de caz care a căpătat notorietate este cel al deputatului AUR, Dan Tănasă, care a îndemnat, printr-o postare pe Facebook, în august 2025 la boicotarea servicilor de livrare de mâncare la domiciliu, îndemnând publicul să refuze comanda dacă livratorul este un muncitor străin. La scurt timp, i-a fost formulată o plângere penală pentru „instigare la violență, ură sau discriminare”, partidul AUR contestând public această acuzație și declarând că Tănasă nu a intenționat vreo instigare la violență, ci doar a susținut angajarea a mai mulți livratori români.

Deși, confruntat ulterior legat de aceste declarații, Tănasă a afirmat că el susține imigranții în România, mai puțin pe cei din „culturi cu care noi suntem incompatibili”, referindu-se în principal la țări din Asia de Sud. El spune că pozițiile sale nu sunt unele xenofobe, ci doar se opune importului excesiv de forță de muncă, dar totuși susține „să vină cât mai mulți polonezi, cât mai mulți sârbi, italieni, americani, neozeelandezi, australieni”. Putem vedea că pozițiile publice ale lui Tănasă nu au nimic de a face cu accesibilitatea locurilor de muncă pentru români, el chiar încurajând imigrarea, ci sunt doar o retorică demagogică care să împingă ură și discriminare împotriva unei anumite secțiuni ale populației.

Motivul principal pentru care declarațiile deputatului AUR au căpătat notorietate este reprezentat de două incidente imediat următoare, pe care presa le corelează cu îndemnurile lui Tănasă. Totuși, legătura dintre cele două nu este una demonstrabilă.

Primul caz este cel din București, în care un livrator venit din Bangladesh a fost lovit cu pumnul în față pe stradă, în timpul serviciului, de către un tânăr de douăzeci de ani, care i-a spus că l-a atacat pentru că își apără țara iar el o invadează. Odată cu anchetarea acestuia, a fost descoperit și faptul că afișa însemne fasciste și legionare în spațiul online.

Al doilea caz implică un muncitor nepalez din Cluj-Napoca, care a fost bătut cu un obiect de lemn până a ajuns în comă la spital. Ulterior s-a descoperit că motivația din spatele agresiunii nu a fost xenofobia sau rasismul, ci faptul că muncitorul străin ar fi acostat-o pe sora sa minoră și pe o prietenă de-a ei.

Aceste două incidente au fost acoperite foarte extins de presă, care a insistat să le pună, aproape de fiecare dată, în legătură cu declarațiile șovine ale lui Dan Tănasă. Am putut observa că legătura dintre ele nu este una certă, fiind conectate în mare parte doar prin proximitatea de timp, iar unul dintre evenimente nici măcar nu avea la origine motivații șovine. Ceea ce ne poate face să ne întrebăm dacă autoritățile și presa chiar oferă cu adevărat interes rasismului și discriminării cu care se confruntă muncitorii străini în țara noastră, sau dacă se folosesc de suferința acestora doar ca un vehicul pentru a ataca diverși politicieni sau partide, prezentând situația muncitorilor străini doar la un nivel de suprafață.

Însă, cazurile de discriminare împotriva muncitorilor străini sunt foarte frecvente, iar cazurile care ajung în presă sunt de cele mai multe ori unele extreme care nu pot fi ignorate. Un cititor Lumea Nouă ne-a povestit experiența lui lucrând pentru o companie cunoscută care face livrări de mâncare la domiciliu:

„Am ajuns la un restaurant de unde primisem comandă și am observat pe geam un anunț care îi ruga pe livratori să nu intre în restaurant, ci să aștepte afară până vine un angajat să le aducă comanda, scris în română și engleză și formulat sub formă de glumă. M-am conformat, iar când comanda a fost gata încă așteptam afară ca cineva să vină să o aducă. O angajată de la restaurant m-a chemat înăuntru și m-a întrebat de ce așteptam afară în loc să intru, iar eu i-am atras atenția la anunțul respectiv. Inițial a fost confuză, după care a realizat despre ce anunț vorbesc. Un bărbat din restaurant, care am presupus că era manager sau patron, nefiind în uniformă de lucru ca ceilalți angajați, mi-a explicat că politica respectivă se aplică doar imigranților.”

Conform unor date statistice din 2024 ale INSCOP, atitudinile românilor față de imigranți diferă de țara de proveniență a acestora. Deși o mare majoritate au păreri pozitive sau neutre față de aceștia, unii dintre respondenții sondajului îi consideră o mare amenințare, mai exact 10,5% legat de imigranții proveniți din alte state membre UE, 21,1% privind imigranții din Ucraina, iar 23,4% îi consideră pe cei veniți din Orientul Mijlociu ca fiind o mare amenințare.

Unul dintre motivele care explică creșterea imigrației înspre România în ultimii ani este scăderea forței de muncă autohtone din pricina emigrației și a îmbătrânirii populației, cât și a deficitului de angajați din anumite sectoare econimice. Angajatorii din România beneficează de o legislație destul de laxă și nu întâmpină prea multe restricții în angajarea de muncitori străini, astfel că se rezumă la a face acest lucru nu numai pentru a acoperi posturile vacante, ci și pentru a menține salarizarea la un nivel scăzut, căci dacă problema e una de deficit de forță de muncă, întreprinderile ar trebui să o cumpere la un preț mai mare pentru a acoperi deficitul. Sistemul de migrație foarte deschis și creșterea rapidă a influxului migrației pentru muncă crește, după cum urmează să vedem, riscul pentru exploatare și abuzuri.

2. Situația economică a muncitorilor străini

Pentru a putea înțelege situația economică a muncitorilor străini din România, trebuie să privim mai întâi la motivele pentru care aceștia aleg să-și vândă forța de muncă în afara țării de origine. Nepal, Bangladesh, India și Sri Lanka se numără printre principalele țări de origine ale acestora, iar poziția lor în sistemul mondial imperialist este una semicolonială și semifeudală. În 2024, PIB-ul pe cap de locuitor era de aproximativ 1.536 de dolari în Nepal, 2.597 în Bangladesh, 2.702 în India și 5.002 în Sri Lanka. În același timp, remitențele (adică banii trimiși de muncitori acasă) reprezentau 26% din PIB-ul Nepalului, 6,1% din cel al Bangladeshului, 3,8% din cel al Indiei și 6,7% din cel al Sri Lankăi. Migrația pentru muncă nu este doar o alegere individuală, ci un fenomen firesc, sistemic, în urma dominației acestor țări de către monopolurile internaționale care se bucură de piețe de desfacere și salarii mici în aceste semicolonii, lucru ce inhibă dezvoltarea unor economii capabile de a oferi acestor oameni venituri necesare traiului.

Diferențele economice dintre țările „din care se migrează” și țările „către care se migrează” trebuie privite în contextul relațiilor istorice dintre acestea. Dezvoltarea inegală a sistemului capitalist și apariția colonialismului au dus la formarea unor diferențe enorme între nivelurile de trai. Astăzi, aceste diferențe creează un flux constant de forță de muncă dinspre statele dominate economic către unele cu venituri medii mai mari. În cazul Sri Lankăi, de exemplu, sărăcia a ajuns la 24,5% în 2024, iar salariile reale au rămas sub nivelul din 2019, în timp ce prețurile alimentelor au crescut cu peste 100% între 2021 și 2024. Așadar, migrarea devine una dintre puținele mijloace disponibile rămase pentru o bună parte dintre muncitori și agricultori pentru a supraviețui.

Totuși, muncitorii nu ajung fără costuri în țările destinație. În Nepal, aproape două treimi dintre muncitorii migranți au suportat costuri de recrutare înainte de a pleca, iar recuperarea acestora necesita, în medie, echivalentul a 3,2 luni de venituri pentru migranții bărbați, femeile fiind chiar mai afectate, necesitând, în medie, echivalentul a 4,5 luni de venituri. Muncitorii pot ajunge astfel în România după ce au făcut deja o investiție importantă pentru obținerea locului de muncă, uneori prin împrumuturi sau datorii. Această situație le reduce deja capacitatea de a refuza condițiile impuse de angajatori și, după cum vom vedea, aceasta este doar unul dintre mecanismele prin care muncitorii străini sunt împinși forțat către condiții și situații din care le este extrem de dificil să iasă.

Creșterea numărului de muncitori străini este legată și de problemele pe care piața de muncă românească le are. Emigrația românilor către țări precum Italia, Germania, Marea Britanie sau Spania, îmbătrânirea populației și deficitul de personal din anumite sectoare de muncă au dus la o cerere semnificativă de forță de muncă. România are una dintre cele mai mari rate de emigrare a populației sale active din spațiul OECD, iar muncitorii străini sunt recrutați în principal pentru ocuparea locurilor de muncă slab calificate și slab plătite. Astfel, forța de muncă străină este folosită în sectoare necompetitive din punct de vedere al salarizării care nu pot face față competiției, atât din alte țări cât și din alte sectoare ale economiei naționale.

Putem vedea asta și mai concret prin faptul că la sfârșitul anului 2024, în România existau aproximativ 140.640 de angajați proveniți din afara Uniunii Europene, cei mai mulți provenind din Nepal, Sri Lanka, India și Turcia. Aceștia erau concentrați în producție, construcții, comerț, HoReCa și servicii administrative și de suport. Numai în producție erau înregistrați 29.141 de muncitori, în construcții 28.538, în comerț 20.008, iar în HoReCa 18.844. Această distribuție arată că muncitorii străini sunt concentrați în domenii ale căror salarii medii sunt unele relativ ridicate, ci în sectoarele în care există o cerere mare pentru forță de muncă, însă în care instabilitatea și condițiile de muncă precare sunt adesea norma.

Această concentrare nu este întâmplătoare. Construcțiile, manipularea mărfurilor, HoReCa și livrările sunt domenii în care munca poate fi grea, programul poate fi flexibil sau adesea prelungit, iar muncitorii pot fii înlocuiți relativ ușor, datorită lipsei de calificare. În 2024, peste 60% dintre avizele de muncă pentru străini au vizat domenii precum agricultura, construcțiile, curățenia și manipularea mărfurilor. În cazul sectorului de livrare, un altul în care imigranții din țara noastră ajung des să lucreze, vulnerabilitatea poate fii și mai ridicată, deoarece venitul depinde de numărul de comenzi, iar o parte dintre costurile și riscurile activității sunt transferate direct asupra muncitorului. De asemenea acest domeniu este adesea mai puțin reglementat din punct de vedere legislativ, iar prin urmare muncitorii se expun la un riscuri mai mari.

Un exemplu clar al acestei situații îl putem observa în cadrul unui interviu realizat în 2023 de Libertatea asupra livratorilor veniți din Asia. Zece muncitori intervievați au declarat că munceau, în general, între 10 și 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână, pentru salarii nete cuprinse între 2.000 și 3.000 de lei, deși în contractele lor erau prevăzute programe de 8 ore pe zi și salarii mai mari. Unii dintre aceștia plătiseră între 1.600 și 8.000 de euro agențiilor de recrutare din țările de origine și ajunseseră să facă împrumuturi mari pentru a putea veni în România. Situația nu este doar una bazată pe mărturiile muncitorilor, ANAF confirmând în urma controalelor efectuate la firmele partenere ale platformelor de livrare existența unor „diferențe foarte mari între orele efectiv lucrate și cele declarate”, precum și contracte neînregistrate și contribuții neachitate. Într-unul dintre cazurile prezentate, un muncitor din Sri Lanka a plătit 5.000 de euro pentru recrutare, i s-a promis un salariu de 3.000 de lei pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, însă a ajuns să primească în prima lună doar 2.200 de lei, deși lucrase, într-o zi, de la ora 9 dimineața până la 12 noaptea. Asemenea exemple bine documentate există și dovedesc clar cum, pentru un muncitor imigrant în România, promisiunea unui viitor mai bun se transformă adesea într-o capcană, acesta devenind dependent din ce în ce mai mult față de angajatorul său curent.

Totuși, deficitul forței de muncă nu duce automat la îmbunătățirea salariilor și a condițiilor de lucru. Atunci când angajatorii au acces către o plasă de personal muncitor din state cu niveluri de trai mult mai scăzute, presiunea de a crește salariile dispare. După cum am putut observa, imigranții lucrează în mod disproporționat în firme și sectoare care plătesc mai puțin. Muncitorii străini nu sunt nici cauza deficitului forței de muncă locale, nici a unei piețe de muncă suprasaturate în alte domenii, care necesită o pregătire mai îndelungată, și cu siguranță nici a salariilor mici. Aceștia sunt introduși într-o piață a muncii în care salariile mici și condițiile neprielnice există deja, iar disponibilitatea unei forțe de muncă vulnerabile poate contribui la menținerea acestor condiții.

Salariul trebuie însă raportat și la costul vieții. Institutul Național de Statistică arată diferențe semnificative între veniturile din sectoarele economice în care sunt concentrați muncitorii străini și cele cu o concentrație mai redusă a acestora, la finalul anului trecut veniturile din sectoarele de construcții (5.303 lei/lună), industria prelucrătoare (5.500 lei/lună), HoReCa (3.557 lei/lună) și „alte activități de servicii” (4.393 lei/lună) fiind toate semnificativ sub media de 6.461 lei/lună. Conform unui studiu realizat de HotNews, în 2024 muncitorii necalificați din construcție câștigau 650 de euro, echivalentul în anul respectiv a aproximativ 3.256 lei/lună. De asemenea relevant este și faptul că, o bună parte din muncitorii imigranți din țara noastră continuă să aibă fie datorii, fie familii acasă, cărora, pe lângă banii de trai aici, le trimit orice rămâne.

Aceeași problemă apare în cazul locuirii. În 2024, chiria medie solicitată pentru o garsonieră era de aproximativ 324 de euro, iar în București, media ajungea la 565 de euro. Aceste date nu sunt specifice doar muncitorilor străini, însă arată presiunea uriașă pe care costurile locuirii o exercită asupra unui muncitor cu venit redus ce este forțat să închirieze.

O altă investigație HotNews relata de asemenea și situații în care zeci de muncitori asiatici locuiau în aceleași spații, cu condiții sanitare insalubre, împărțind o singură baie și o singură bucătărie. În același timp reclamau salarii neplătite sau întârziate și programe excesive de muncă. Desigur, nu toți muncitorii străini trăiesc în asemenea condiții, însă lucrul acesta arată ce situații pot exista (și chiar apar mult mai des decât ne-am aștepta) în cadrul unui sistem legislativ în care muncitorul imigrant nu are la dispoziție alternative și depinde întru-totul de angajator pentru salariu, locuință și pentru statutul său legal.

Din acest motiv, constrângerea și supraexploatarea muncitorilor străini în țară se duce pe două fronturi, atât prin încălcarea evidentă a legii, după cum vom vedea și în cele ce urmează, cât și prin vulnerabilități sistemice, chit că nu sunt per-se ilegale. Prin cel de-al doilea front, pentru a recapitula, aceasta poate apărea prin costurile mari de recrutare, salariile mici, programul de lucru dificil, cazarea precară și dependența față de angajator. Față de muncitorii nativi, muncitorii migranți sunt deosebit de vulnerabili la supraexploatare prin ore suplimentare, iar accesul acestora la justiție, la locuințe adecvate și la posibilități reale de a își schimba angajatorul este adeseori îngrădit. Cu cât mai multe aspecte ale vieții muncitorului depind de același angajator, cu atât poziția sa de negociere devine mai slabă. De fapt, relațiile dintre angajat și angajator în aceste situații nici nu mai este una tipică de vânzare liberă a forței de muncă ci mult mai mult similară cu servitudinea contractuală.

Astfel, putem privi traseul muncitorului străin ca unul dintr-o formă de precaritate economică către o alta. Migrația poate să îi crească venitul, cu precădere să crească veniturile familiei prin remitențe, după cum și noi, românii, o știm prea bine, dar lucrul acesta nu îl scoate dintr-o poziție vulnerabilă pe piața muncii, ci fix opusul. În România, el ajunge în principal în sectoarele în care este nevoie de forță de muncă ieftină și ușor de înlocuit, iar problemele sale sunt simplificate prea des fie prin rasismul individual al unor persoane, fie prin ideea că muncitorii străini reprezintă o amenințare pentru cei locali. În realitate, problema este una mult mai complexă, atât muncitorii români cât și cei străini făcând parte din aceeași piață a muncii, în care presiunea pentru salarii mici și condiții precare este transferată asupra celor care își vând forța de muncă. Tocmai de aceea, muncitorul străin nu trebuie privit drept cauza problemelor economiei române, ci tocmai drept una dintre cele mai vulnerabile categorii ale acesteia, dar nici condițiile de muncă ale acestuia nu trebuie ignorate.

3. Constrângeri, nedreptăți și fraude

Când vin în România, muncitorii străini au, mai mult sau mai puțin, două opțiuni prin care să obțină un loc de muncă: să își caute pe cont propriu un angajator, sau să apeleze la serviciile agențiilor de angajare în Europa din țara lor, care, în schimbul unei sume de bani, se ocupă de partea legală și logistică a migrării. Agențiile de angajare par cea mai convenabilă opțiune, eliminând riscurile angajării pe cont propriu, însă, în realitate, aceste afaceri le cer muncitorilor dornici să emigreze sume foarte mari, de oridinul zecilor de mii de lei, pentru servicile oferite. O mare parte din muncitori nu își permit să plătească aceste sume, astfel că apelează la împrumuturi.

Acest lucru, alături de politicile stricte impuse muncitorilor străini îi determină adesea pe aceștia să fie legați de un singur angajator, indiferent de condițiile proaste de muncă sau de abuzuri. Când un contract de muncă este încheiat, fie că angajatul este concediat sau că își dă demisia, un muncitor străin are un termen de 90 zile în care să își găsească un nou loc de muncă și ca noul angajator să dovedească acest lucru la Inspectoratul General pentru Imigrări, altfel, își pierde permisul de ședere și se află în România în ilegalitate. În această situație, pentru unii muncitori străini, întoarcerea în țara de origine nu este o soluție, din pricina datoriilor anterior menționate, care sunt imposibil de plătit cu salariile obișnuite din țara lor, iar neplata lor poate duce la pedeapsa cu închisoarea, situație cu atât mai dificilă dacă muncitorul nu a reușit să lucreze decât pentru o perioadă scurtă de timp în România și nu a reușit să strângă suficienți bani pentru a acoperi datoria.

Pentru a evita situația riscantă de ilegalitate, muncitorii străini se asigură că documentația lor este conformă, unii apelând la așa-numite agenții care i-ar ajuta pe aceștia cu reînoirea avizelor de muncă sau a permiselor de ședere. Aceste „agenții” încasează mii de lei de la muncitorii străini cu promisiunea că se vor ocupa de toate formalitățiile legale ale șederii lor, dar în realitate nu depun nicio cerere spre IGI pentru reînoirea vizelor, și doar rețin documentele muncitorilor și îi redirecționează spre aceștia spre diferite companii unde să muncească la negru cât timp așteaptă noile acte. Astfel, muncitorii rămân prinși într-o capcană în care pot fi nevoiți să accepte condiții mizere de muncă sau plată neconformă, de frica pierderii locului de muncă și, respectiv, de intrarea în ilegalitate, și reducându-i astfel la ceva similar cu servitudinea contractuală.

În urma celor 658 de controale demarate de Inspecția Muncii în 2025 cu scopul de a investiga dacă angajatorii au obținut avize de muncă de la IGI și au încheiat contracte de muncă cu lucrătorii străini, au fost descoperite 64 de persoane care prestau muncă nedeclarată, dintre care 40 erau muncitori străini, cât și 22 de muncitori fără aviz de muncă de la IGI. Aproape două treimi din muncitorii depistați ca prestând muncă nedeclarată erau străini, de unde putem observa o vulnerabilitate crescută a acestora de a munci „la negru”, mai mare decât în rândul muncitorilor români.

Se estimează că între 11%-23% dintre imigranții veniți în Europa nu au toată documentația conformă, fapt care îi împinge, în mare parte din cazuri, spre munca „la negru”, situație care deschide posibilitatea căderii acestora ca victime ale abuzului — prin ore de muncă excesive, plată neconformă și imposibilitate de a lupta în instanță sau de a se sindicaliza — sau chiar sunt expluși la riscul traficului de persoane în România sau trimiși înspre Europa de Vest.

Cauza acestei practici a muncii nedeclarate cade în principal pe angajatori, care, pentru a fi scutiți de taxe și de obținerea avizelor de muncă pentru muncitorii străini, preferă să îi primească pe aceștia „la negru”. Muncitorii străini sunt dispuși să accepte și această „angajare” neconformă, din necesitatea de a-și putea câștiga traiul în România, pentru a trimite bani familiei de acasă sau, pur și simplu, din faptul că nu cunosc legislația românească sau că nu sunt informați de angajatori de faptul că sunt muncitori nedeclarați, crezând că statutul lor este unul perfect legal.

De asemenea, una dintre cele mai directe forme prin care exploatarea muncitorilor străini se manifestă este prin plata numai în parte a salariilor. Aceasta poate lua multiple forme, fie salarii mai mici decât cele prevăzute în contract, nedeclararea, și astfel neplata orelor suplimentare, reținerea unor părți din salariu sub diverse pretexte sau întârzierea plății. Adesea poziția vulnerabilă pe care muncitorii străini o au, în special prin neînțelegerea limbii sau prin necunoștința legilor, este exploatată de către angajatori mult mai intens în comparație cu muncitorii locali.

Un exemplu concret este cel al unor muncitori din Nepal ajunși în România prin intermediul unor agenții de recrutare. Acestora li se promiseseră salarii de aproximativ 500–600 de euro, însă, după sosirea în România, li s-au făcut contracte pentru aproximativ 3.000 de lei de pe urma cărora au ajuns să primească efectiv doar 1.800–1.900 de lei. Într-un alt caz, patru muncitori au afirmat că au plătit câte 300 de euro pentru a primi acordul că pot munci la altă firmă și decizia de încetare a contractului de muncă, astfel încât să poată pleca la un alt angajator înainte de expirarea perioadei de un an în care schimbarea locului de muncă era restricționată de un aviz al angajatorului, conform legislației din momentul respectiv.

O altă formă o reprezintă munca suplimentară, în afara orelor de lucru prevăzute din punct de vedere contractual, care nu este remunerată. Presa nepaleză, citată de HotNews, relata cazul unor muncitori care ajungeau să lucreze chiar și 12 ore pe zi, timp de 6 zile pe săptămână, deși contractul le prevedea o normă săptămânală de 40 de ore. Un muncitor străin intervievat afirma că, în special în domeniul hotelier, ajungeau să lucreze aproximativ 60 de ore pe săptămână, însă erau plătiți doar pentru 40.

Există totuși și forme mult mai directe de reținere salarială. Un muncitor venit în România din Sri Lanka, spune că după o lună și jumătate de muncă al doilea salariu i-a fost reținut, iar ulterior i-au fost deduse sume pentru medicamente, ambulanță, permisul de ședere și perioada în care lipsise în urma unui accident de muncă. Acesta a fost dus la spital abia după o săptămână de la accident. După efectuarea acestor deduceri, muncitorul afirmă că a ajuns nu doar fără salariul pe care îl aștepta, ci chiar cu o datorie de 120 de lei față de companie.

Un alt caz este cel al unui muncitor străin care, prin intermediul unui videoclip pe platforma TikTok își prezintă situația, acesta muncind 6 zile pe săptămână, 8 ore pe zi, având un salariu lunar stipulat prin contract de 2.640 de lei, însă primind pe luna iulie a anului curent doar 1.659 lei, spunându-i-se că diferența de 981 de lei este reprezentată de „penalități”. Acesta relată că în lunile anterioare același tipar s-a repetat, însă cu sume mai mici, dar mărite de la lună la lună, deși angajatorului i-a fost atrasă atenția atât asupra legii, cât și dovedindu-i-se că astfel de penalități nu aveau o bază legitimă.

Acest fenomen, totuși, nu trebuie privit separat față de costurile uriașe pe care muncitorii deja le-au avut de suportat pentru a ajunge în România. Consiliul Economic și Social arată faptul că aceste costuri inițiale, majoritar realizate prin împrumuturi, duc către o vulnerabilitate și o dependență față de angajator mult mai ridicată. Astfel, atunci când planurile făcute pe baza unor promisiuni salariale se destramă în fața unor salarii reale mult mai mici, iar acestea sunt fie reținute, fie tăiate, datoriile făcute devin din ce în ce mai greu de achitat.

Totuși, problema nu se reduce doar la încălcarea drepturilor salariale. Din punct de vedere legal, pe baza modificărilor aduse în 2026 prin OUG 32/2026, muncitorii străini devin și mai dependenți față de angajatorii lor în legătură cu situația lor juridică. În urma acestei ordonanțe guvernamentale, muncitorii străini, în cadrul primului loc de muncă, sunt obligați să lucreze la același angajator timp de minim 6 luni înainte de a își putea da demisia și de a își căuta un alt angajator. De asemenea, muncitorii străini angajați prin cadrul unei agenții de recrutare sunt forțați să rămână la aceasta pentru cel puțin 2 ani. Acest lucru restrânge semnificativ libertatea de schimbare a angajatorului a muncitorului străin, mai ales în prima perioadă a șederii sale în România.

În practică, astfel de restricții pot deveni mult mai complexe atunci când sunt combinate cu locuința și cu documentația. Muncitorii străini care locuiesc în spații oferite de angajator sunt deosebit de vulnerabili către hărțuire și violență psihologică și economică. Un studiu A.L.E.G. raportează. în cadrul acestui grup de muncitori, confiscarea actelor, supravegherea, restrângerea contactelor sociale și tăierile salariale nejustificate. De asemenea, mulți dintre aceștia întâmpină dificultăți ridicate în apărarea propriilor drepturi din cauza faptului că vorbesc puțin sau chiar deloc limba română sau engleză. Într-un asemenea context, în cazul posibilității demisiei, opțiunile devin fie rămânerea într-o situație precară și clar exploatatativă, fie căutarea unui alt loc de muncă cu riscurile pierderii celui actual, dificultății recuperării documentelor, sau pierderii locuinței.

Un exemplu clar al acestor probleme este relatată în cazul unui muncitor din Bangladesh, Abdul. Acesta plătise aproximativ 4.000 de euro pentru recrutare, ajungând să lucreze într-un șantier naval alături de alți 25 de muncitori din aceeași țară. Aceștia locuiau împreună, oferindu-li-se o casă comună într-un sat din apropiere. Lor li s-a promis un salariu de 350 de euro pe lună, deși, pentru un sudor român, același job oferea un salariu între 800 și 1.000 de euro pe lună. Abdul, după demisionare, relatează că a ajuns să rămână în ilegalitate, din cauza faptului că angajatorul i-a păstrat abuziv documentele, lucru ce l-a împiedicat din a își găsi în perioada prevăzută de lege un loc nou de muncă.

Toate acestea ne demonstrează faptul că, deși din punct de vedere juridic muncitorii străini au dreptul legal să sesizeze Inspecția Muncii și să se adreseze instanțelor, din punct de vedere practic, de cele mai multe ori aceștia sunt constrânși spre a nu o face. Existența formală a drepturilor nu înseamnă automat și posibilitatea efectivă de a le exercita. Studiile anterior menționate de către CES și A.L.E.G. arată că teama de represalii, izolarea socială, lipsa informațiilor și barierele lingvistice contribuie la perpetuarea exploatării, precum și documentează cazuri în care muncitorii care au avut curajul să sesizeze Inspectoratul Teritorial de Muncă au fost ignorați sau chiar redirecționați către angajator pentru rezolvarea situației.

Concluzii și soluții

Din cauza unui cumul de factori, muncitorii străini ajung să fie dependenți de un singur angajator, fiind obligați să accepte orice fel de condiții de frica intrării în ilegalitate. După cum am putut observa, chestiunea muncitorilor străini nu se rezumă doar la cazuri izolate de xenofobie sau discriminare, ci reprezintă o problemă sistemică, care începe chiar de la decizia lor de a-și părăsi țara și continuă pe parcursul muncii efective în România.

Muncitorii străini, de fapt, sunt prinși în forme foarte complexe de dependență și exploatare: în primul rând, adesea sunt nevoiți să plătească sume considerabile pentru a putea părăsi țările natale, astfel recurgând la împrumuturi și rămânând îndatorați; în al doilea rând, munca pe care o prestează în țară este în sectoare cu remunerare foarte scăzută; și în al treilea rând, pe lângă presiunile de a-și acoperi costurile de emigrare, muncitorii străini mai sunt adesea forțați prin mijloace extralegale sau ilegale de angajatorii autohtoni să continue munca în condiții foarte grele. Acești trei factori apropie mai mult munca întreprinsă de aceștia de dependența sau servitudinea contractuală, o formă forțată de muncă.

Astfel, soluțiile la această problemă ar fi: în primul rând, o interdicție a angajării prin firme de recrutare care cer sume exorbitante muncitorilor (raportate la venitul din țara de origine, nu ar trebui să depășească cel puțin 30% din salariul medial al acesteia); în al doilea rând, autoritățile de stat trebuie sa acorde o mai mare importanță combaterii abuzurilor angajatorilor, fie prin reorganizarea organelor de stat deja existente, fie prin unele noi, pentru a preveni abuzurile tipice descrise în acest articol; iar, în ultimul rând, este posibilă introducerea unei obligații legale a angajatorului de a le garanta muncitorilor străini suma necesară repatrierii la demisie sau la concediere, în cazul în care muncitorul nu își găsește un nou loc de muncă în termenul prevăzut, pentru a garanta că acesta nu este deloc constrâns.

Efectul acestei măsuri ar fi libertatea muncitorilor de a nu fi dependenți de un singur loc de muncă în țara noastră, cât și oferirea de condiții de muncă mai bune din partea angajatorilor care consideră muncitorii străini doar o sursă convenabilă de forță de muncă ieftină, sigură și ușor de accesat.

Dar din păcate, în momentul de față, aceste măsuri, care ar proteja muncitorii străini de a fi constrânși într-o poziție ce ar putea fi descrisă ca șerbie contractulă, sunt departe de a fi luate de decidenții politici. În schimb, în urmă adoptării OUG 32/2026 muncitorul străin este obligat să lucreze la primul angajator o perioadă de minim 6 luni înainte să poată demisiona, și 2 ani în cazul agențiilor de recrutare. Înainte de această Ordonanță de Urgență, legea nu prevedea o perioadă minimă obligatorie de angajare. Chiar dacă impunerea unei perioade minime de angajare de 6 luni pentru un singur angajator poate fi oarecum fi justificată, o perioadă de 2 ani pentru agenții este una care cu siguranță îi îngrădește libertatea muncitorului. Putem vedea, deci, că decidenții politici nu doar că ignoră această dependență contractuală, ci și o codifică, susțin și legitimează din punct de vedere legal.