Un an și jumătate de frământări politice

Încă de la începutul anului 2024 se preconiza că acesta va fi un an ieșit din comun, caracteristica sa dominantă fiind agregarea tuturor alegerilor într-un singur an. Dacă e așa, atunci anul 2024 este cu adevărat special pentru că s-a terminat în 2025, odată cu alegerile. Așadar am considerat important să reluăm firul poveștii acestui ciclu de alegeri.

Primele alegeri, cele comasate din 9 iunie au fost doar o continuare a alegerilor precedente, iar coalițiile de campanie de atunci sunt ușor de uitat – cine-și mai aduce aminte de CNR și ADU? Așa că singurul lucru de remarcat ar fi, poate, discuțiile despre comasarea acestor alegeri, această măsură creând controverse, lucru care doar arată că în așa-zisa democrație actuală „mobilizarea primarilor” contează fiindcă masele trebuie momite la urne, nu votează pentru că se simt reprezentate.

O campanie desprinsă de popor

Al doilea duet de alegeri a fost cel prezidențial-parlamentar din 24 noiembrie și 1 decembrie. În timpul dezbaterilor prezidențiale, ce s-a remarcat este că subiectele discutate au fost altele decât problemele presante, sărăcia și suferința maselor, luând un loc secundar subiectelor precum importanța alinierii la politicile N.A.T.O. și U.E., decalajul demografic, profilul socio-profesional al candidaților, etc.

Legat de alinierea acestora față de N.A.T.O. și U.E., un lucru care a fost observat, atât de către comentatorii autohtoni, cât și străini, este că absolut toți candidații sunt „pro-europeni”, chiar și Simion, iar în privința războiului din Ucraina toți acceptă cu servilitate orice linie le este trasată de la Washington sau Paris.

Pe cine reprezentau acești candidați și partidele aferente lor se poate desluși din programele de guvernare ale partidelor: pe imperialiști, adică investitori străini sau personificări ale capitalului financiar. Toate pretind că susțin dezvoltarea economică a României, însă elementul cheie prin care este făcută această dezvoltare sunt investițiile.

Investițiile publice ce s-au făcut în 2024 au fost concentrate în principal spre infrastructură și transport, 108 din 159 de proiecte de investiții publice din acest an fiind gestionate de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Restul, deși figurează sub alte ministere, sunt în mod similar proiecte de reabilitare sau dezvoltare a infrastructurii. De asemenea, fondurile europene din perioada 2016-2018, au fost disproporțional axate spre sprijinirea infrastructurii și agriculturii. Prin acestea, nu se dezvoltă deloc economia României, ci doar o conectează mai bine și mai rapid ca o sursă de materii prime și produse agricole cu stăpânii imperialiști din Europa Occidentală; un caz tipic de semi-colonie.

Dar totuși, în programele de guvernare PSD, AUR și USR se descrie dezvoltarea economică prin investiții, în mod hilar atât USR cât și AUR vorbind de un fond de investiții suveran, care implică transformarea companiilor de stat în societăți pe acțiuni, precum SIF-urile regionale, conduse de facto de o Adunare Generală Ordinară a Acționarilor. PSD nu are un plan disimilar, vorbește despre „reindustrializarea României”, care e finanțată prin investiții, dar, după cum am văzut și anterior, aceste investiții nu sunt nici publice, nici făcute prin fonduri europene, ci sunt investiții private. Accentul cade în particular pe parteneriatul public-privat (PPP), iar toate domeniile de dezvoltare „industrială” vor fi dependente de brevetele imperialiștilor și, cel mai probabil, deținute prin acțiuni de către aceștia.

Putem observa că de fapt niciuna dintre opțiunile electorale nu-și dorea o schimbare a situației actuale în care România e condamnată la subdezvoltare sub tutelajul imperialiștilor, ea fiind o sursă de materii prime și produse agricole pentru aceștia și o parcelă unde monopolurile străine își pot plasa filiale pentru acces la forță de muncă ieftină – piața română fiind dominată de firme cu capital străin, iar capitalul autohton le preferă tot pe acestea. Astfel, putem observa cum se conturează un program comun al tuturor partidelor majore: „dezvoltarea” este lasată pe seama investiților, capitalului financiar, ale căror interese le reprezintă în principal politicienii și pentru care există „democrația actuală”.

„Creștinism aplicat în economia reală”

Date fiind acestea, poate nu e atât de surprinzător că primul tur al alegerilor a fost câștigat de către o persoană cu un discurs diferit de restul. În prezențele televizate a lui Călin Georgescu la dezbateri și interviuri, acesta expune niște opinii care luate în izolare, dau impresia unei viziuni corecte: afirmă că la alegerile precedente, „nu a avut cu cine vota”, spune despre România că are un stat „slab, sărac și înapoiat”, datorându-se servilismului conducătorilor, consideră prioritare problemele cetățeanului de rând în defavoarea intereselor militar-geopolitice.

Corectitudinea poziției lui Călin Georgescu este una iluzorie – dacă ne uităm în programul acestuia vedem și cum plănuiește acesta să rezolve problemele recunoscute: prin sprijinirea producției mici, prin transformarea fiecărui cetățean în „lucrător-proprietar”, prin „dezvoltarea breslelor și a meșteșugurilor”, prin „agricultura țărănească ca locomotivă a dezvoltării”, nu printr-o producție mare industrială, pe care vrea să o elimine, considerând-o „poluantă și ineficientă”. Programul Georgescu nu reprezintă un plan progresiv de dezvoltare, ci unul ultra-reacționar, care urmărește restabilirea unei ordini cvasi-feudale – acesta se autodescrie ca fiind „creștinism aplicat în economia reală”.

Dar bineînțeles că programul său nu era cunoscut publicului care l-a descoperit întâmplător. Abia după surpriza electorală absurditatea acestui plan (cunoscut drept „industria calului”), împreună cu simpatiile sale legionare și pozițiile misogine, au fost supuse criticii publice.

„Soluții” contra reacțiunii

Prima reacție la rezultatul turului I al alegerilor a fost reprezentată de amplele proteste și manifestații anti-Georgescu, antifasciste sau pro-UE. Pe de-o parte, repulsia maselor și tineretului față de simpatiile legionare și atitudinile sexiste ale lui Călin Georgescu este naturală; fascismul și orice glorificare a acestuia ar trebui să întămpine o opoziție vehementă, lucru care s-a și întâmplat. Însă, pe alocuri, pe lângă manifestații antifasciste, în cadrul protestelor s-au infiltrat elemnte cu interese politice explicite, încercând să-și facă campanie, și terți care au încercat introducerea unor mesaje cu tentă anticomunistă și de-a dreptul șovină. Aceste probleme s-au ivit întocmai pentru că organizatorii nu au delimitat suficient de clar natura, intenția și revendicările protestelor.

După cum bine se știe, alegerile au fost anulate de Curtea Constituțională în baza raportului CNSAT, decizie privită suspicios și criticată de Comisia de la Veneția datorită lipsei de transparență. Această decizie este una profund antidemocratică; problemele așa-zisei democrații actuale sunt cauzate de restricții: prin liste de semnături, puterea uriașă deținută de BEC, influența mare a canalelor mass-media (de menționat faptul că posturile de televiziune l-au tolerat și indirect promovat pe Georgescu, în ciuda faptului că declarațiile lui pro-legionare erau cunoscute încă din 2022).

Astfel de probleme sunt rezolvate prin lărgirea democrației; Prin lărgirea democrației și a reprezentativității s-ar rezolva și nonsensuri precum faptul că Președintele Iohannis a trebuit să-și dea demisia voluntar, chiar dacă încrederea populației în el se prăbușise încă din 2021, sau faptul că ambii senatori ai județului Sălaj fac parte dintr-un partid cu o reprezentare infimă în județ. Astfel de probleme n-ar exista dacă alegătorii ar avea dreptul de a-și revoca aleșii și dacă sistemul de vot proporțional pe liste închise, sistem orientat după interesele partidelor, ar fi înlocuit de unul cu reprezentanță directă, pe circumscripție.

Una dintre cele mai bizare consecințe ale ascensiunii lui Georgescu este introducerea în școli a materiei „Istoria comunismului”. Deși programa este concepută încă din 2023, faptul că a fost aprobată tocmai după această serie de evenimente denotă lipsa de imaginație a politicienilor în a combate simpatiile legionare, repetând ca niște habotnici ce au răspândit în ultimii 35 de ani, anticomunism.

Un lucru amuzant de sesizat este faptul că, odată ce alegerile prezidențiale sunt replanificate, posibilitatea anulării candidaturii lui Călin Georgescu era luată în calcul foarte devreme, sondajele de opinie cu privire la aceste alegeri fiind împărțite adesea în „dacă candidează Georgescu” și „dacă nu candidează Georgescu”. Predicțiile s-au adeverit, lui Georgescu fiindu-i interiză candidatura pe motiv că „a încălcat însăși obligația (...) de a apăra democrația”.

În timpul celei de a doua reprize de alegeri prezidențiale s-au conturat tot mai mult două opțiuni: Nicușor Dan și George Simion.

George Simion ar fi primit susținerea lui Georgescu după ce candidatura acestuia a fost anulată, iar eticheta de sperietoare „fascistă” i-a fost pasată lui. Dar dacă e să ne uităm la istoricul dintre cei doi, putem observa că, în trecut, atât Simion s-a dezis de Georgescu, cât și Georgescu de Simion, deci conjunctura dintre cei doi era bazată strict pe interese și înțelegeri politicianiste.

În contrast cu carierismul deschis al lui Simion, îl avem pe Nicușor Dan, un candidat care a făcut apel în materiale de campanie la sărăcia maselor, dar când a fost întrebat care ar fi cele trei măsuri pe care le-ar lua pentru îmbunătățirea vieții românilor, după o lungă pauză de gândire, a enumerat reducerea deficitului bugetar, investiții militare și un guvern pro-occidental, așadar, mai puțin decât zero, măsuri care din contră în loc să ajute face viața majorității populației mai grea.

Dintre cei doi candidați anti-popor, evident că nu exista o opțiune bună, dar de câștigat cineva trebuia să câștige, iar susținătorii lui Nicușor Dan s-au bucurat, președintele ales remarcând că „trăim un moment de speranță”, dar ramânand loial misiunii sale anti-popor, spune imediat că „va urma o perioadă dificilă”.

Astfel se încheie saga alegerilor. Nu este foarte surprinzător că în cadrul unei „democrații” antipopulare și dedicată în întregime imperialiștilor, a câștigat cineva hotărât să implementeze austeritatea în interesul acestora. Oricât de distrăgător ar fi fost episodul Călin Georgescu, acesta nu a schimbat rezultatul așteptat, și chiar dacă ar fi câștigat, după cum am văzut, acesta nu intenționa să rezolve problemele României; singurul care se poate elibera este poporul român unindu-și forțele în lupta împotriva imperialismului, fascismului, reacțiunii și pentru o nouă democrație.