Solidaritate față de Lupta Poporului Indian împotriva statului fascist!

   Un istoric al rebeliunii Naxalite

Situația din India din anii '60 a reprezentat o instanță exacerbată a sărăciei perpetue care domina zona rurală de ani de zile, culminând cu o criză în economia agrară. În aprilie 1967, Administrația din Bihar declară că o treime a țării se confrunta cu foametea. În aceste condiții precare, țăranii erau nevoiți să împrumute bani pentru necesitățile de bază, sume pentru care plăteau dobânzi exorbitante. Țăranii săraci, nereușind să mai practice nici măcar agricultură de subzistență, erau nevoiți ca, în primă fază, să își ipotecheze o parte din terenuri, iar mai apoi să trebuiască să le și vândă marilor deținători de pământuri, în mâinile cărora să se concentreze cu totul.

În acest context, a început o revoltă țărănească în mai 1967 în comuna Naxalbari, după care este și numită. Aceasta a fost condusă de revoluționari armați, majoritatea membrii ai Pardidului Comunist din India din acea perioadă. Localnicii cereau redistribuirea terenurilor de la moșieri către țăranii săraci și fără pământ. Revolta a fost înăbușită de către poliție după doar câteva luni, însă ea a reprezentat un punct de cotitură în viața țăranilor din India, urmând să stârnească insurecții și în alte zone ale țării.

În prezent, lupta continuă, în ciuda represaliilor stricte ale Statului Indian. Planul revoluționarilor este de a elibera părți ale țării prin acapararea puterii politice în anumite zone, lupta acestora aflându-se în stadiul de „defensivă strategică.” Cea mai accentuată activitate revoluționară se desfășoară în zonele tribale, bogate în minereuri – regiune supranumită de Statul Indian „Coridorul Roșu” – unde țăranii luptă împotiva încercărilor vechiului stat de a-i expulza de pe propriul pământ, în interesul unor mari companii miniere.

Pe de altă parte, situația în zonele urbane nu era foarte diferită: „o populație în expansiune, șomaj în creștere, mahalale tot mai extinse, înrăutățirea condițiilor sanitare și o deteriorare graduală a nivelului de trai.” Creșterea populației ducea la o cerere tot mai mare pentru locuințe, iar o mare parte a populației urbane rămânea fără adăpost; în timp ce orașele din India erau dominate de o inegalitate socială crescândă.

În ceea ce privește PCI, acesta etichetează Statul Indian ca un inamic al poporului, numindu-l „statul marilor moșieri și al capitaliștilor comprador și birocrați” al cărui scop este de a oprima țărănimea și clasa muncitoare, concluzionând că țăranii săraci și fără pământ (care consituiau cea mai mare parte a țăranilor și erau cei mai exploatați) puteau forma o „alianță cu țăranii mijlocii și clasa muncitoare” pentru a înfăptui o „revoluție democratică, anti-feudală și anti-colonială” – fapt care s-a materializat la Naxalbari.

În zonele controlate de naxaliți, satele sunt conduse de către comitete locale formate în mare parte din țărani săraci și mijlocii. Aceste „comitete ale poporului” pun bazele a noi școli și spitale și coordonează alte programe pentru îmbunătățirea vieții țăranilor: nivelarea solului, construcția de poduri, terasamente, iazuri, etc. Comitetele susțin agricultura locală prin ustensile și alte materiale necesare, programele guvernamentale nefiind în vigoare în aceste zone. Țăranii din comunitățile eliberate nu sunt ierarhizați după sistemele de caste din India, mișcarea luptând în mod activ împotiva acestor distincții acolo unde ele există.

Statul hidutva fascist

În ceea ce privește statul indian acesta are o natură fascistă destul de evidentă. Partidul Bharatiya Janata (BJP), aflat la guvernare, mai este numit și „aripa politică” a Rashtriya Swayamsevak Sangh (RSS), o organizație paramilitară cu care împărtășește ideologia hindutva, o formă de etno-naționalism hindus. Fondatorii RSS, în particular aveau o viziune foarte pozitivă față de Italia fascistă și Germania nazistă, considerându-le exemple de urmat pentru India.

Prim-ministrul indian, Narendra Modi, este un exemplu chiar foarte ilustrativ ale acestor legături: acesta a început ca membru RSS încă din anii ‘70; se remarcă în BJP abia în 1992 printr-o campanie de demolare a unei moschei pentru a fi înlocuită cu un templu al avatarului Rama, campanie care a pornit violențele din Bombay din 1992-93; din poziția de Ministru Șef al Gujarat face afirmații care instigă la pogromuri ce sfârșesc în morțile a peste o mie de oameni; iar, în 2014, câștigă alegerile bazându-se pe „modelul Gujarat”, cu accent pe investitori străini și infrastructură, dar neglijență față de educație.

Aducerea „modelului Gujarat” la nivel național a însemnat și aducerea la nivel național a pogromurilor împotriva minorităților, după cum preconiza politicianul BJP Ashok Singhal. În mod constant RSS desfășoară atacuri violente împotriva creștinilor, daliților, musulmanilor și indigenilor, care au loc din 2002, împreună cu violențe împotriva protestelor pașnice, totul cu complicitatea statului. Iar în 2019, Parlamentul Indian deschide ușile posibilității revocării cetățeniei a aproape 2 milionane de cetățeni.

Războiul împotriva poporului

De-a lungul anilor, Statul Indian a tolerat organizațiile paramilitare ale moșierilor, responsabile pentru numeroase masacre împotriva indigenilor și țăranilor răsculați, – dintre care cel mai notoriu este Ranvir Sena – a permis reținerea după gratii a suspecților de terorism pentru perioade nedeterminate și a interzis orice organizație democratică sub pretextul luptei împotriva „naxaliților urbani”, cu o listă crescândă de organizații așa-zis „teroriste”.

Având ca machetă „Operațiunea Steeplechase”, prin care armata indiană, poliția și alte organizații paramilitare au derulat ucideri extrajudiciare ale naxaliților în anii ‘70, începând cu 2009, Statul Indian a demarat „Operațiunea Green Hunt” la nivelul întregii Indii, în timp ce, încă din 2004 ademenea naxaliții cu false negocieri de pace.

Cea mai recentă escapadă a Statului fascist Indian este „Operațiunea Kaagar”, care își are scopul ambițios de a „eradica naxaliții până în 2026”, dar privită mai atent, operațiunea este una de eradicare sistematică nu doar a naxaliților, ci și a indigenilor, numărul morților civile crescând semnificativ de la începutul ei. Armata indiană în mod sistematic eradichează comunitățile indigene prin reținerea lor în tabere de detenție, numite eufemistic „Centre de Dezvoltare Integrate” sau prin încadrarea lor în armata cotropitoare. Eliminarea comunităților indigene de pe propriul pământ este necesară Statului Indian, căci acest pământ este deja închiriat unor companii de extracție minieră.

Fără nicio îndoială, acțiunile statului fascist indian, în ciuda repetatelor apeluri la negocieri de pace ale naxaliților, sunt ceea ce nu poate fi numit decât un război împotriva poporului. Tacticile genocidare în acest război nu sunt deloc surprizătoare, dată fiind implicarea Israelului în pregătirea armatei indiene și a propriului său genocid în Gaza.

Situația maselor

În timp ce Statul Indian este preocupat cu demararea de operațiuni militare pentru suprimarea rebeliunii, condiția țăranilor și a muncitorilor este una precară. 50% din populația Indiei este în stare de malnutriție, dintre care 65% fac parte din cea mai de jos castă a societății Indiene, Dalit. Acest sistem de stratificare este deosebit de opresiv, oferindu-le privilegii celor din castele înalte și represalii celor din castele inferioare. O mare parte a populației nu beneficiază de niciun fel de serviciu de sănătate, educație sau securitate socială.

Condițiile precare de trai din mediul rural îi conduc pe țărani în situații disperate, India fiind una dintre țările cu cele mai mari rate de suicid. Conform celor mai recente statistici, numărul de sinucideri a crescut cu 3.7% din 2021 până în 2022, numărând 11.290 de cazuri înregistrate – un suicid a avut loc în fiecare oră. Însă aceste date ale Biroului Național de Evidență a Criminalității din India, care atestă un număr de 10.881 de morți sunt contestate de Universitatea Agrară din Punjab, care estimează suicidurile din 2021 la un număr de 5 ori mai mare. Necondordanța datelor Biroului Național cu realitatea sunt cauzate atât de stigmatizarea sistematică a suicidului în India (prin legislație care pedepsește tentativele de sinucidere prin amenzi și închisoare) cât și din dorința Statului Indian de a ascunde condiția precară a poporului.

În țara cu „a cincea cea mai mare economie din lume” 90% dintre muncitori lucrează fără contract, fapt care duce inevitabil la nerespectarea legislației muncii. Mulți dintre aceștia lucrează pe un salariu sub minimul pe economie, din care adeseori le sunt sustrase sume pentru „recrutorii” care asigură forța de muncă din fabrici, pentru puțina mâncare primită la cantină, etc. Aceștia nu primesc concediu plătit, chiar dacă acesta a fost reglementat în 1948, iar săptămâna lor de lucru este de 7 zile, chiar dacă legea a declarat duminica drept zi de odihnă în 1890. Condițiile de muncă sunt hazardoase și nesigure, iar abuzurile ajung până la muncă forțată – India are aproximativ 11.05 de milioane de „sclavi moderni”, cel mai mare număr din lume, majoritatea fiind muncitori în domeniul textil.

La începutul anului, au avut loc proteste ample ale țăranilor și studenților. Printre revenidcările acestora se numărau scutiri de datorii, pensii pentru țărani și muncitorii din zona rurală, oprirea creșterilor la tariful de energie electrica, retragerea dosarelor penale pentru proteste și implementarea de ajutoare sociale și indemnizații pentru culturile agricole. Aceste revendicări sunt aproape identice cu cele din 2024, însă guvernul nu a oferit atenție nevoilor poporului, protestele din ambii ani fiind întâmpinate cu represalii violente din partea forțelor de ordine.

Acum, muncitorii și țăranii își cer din nou drepturile. La începutul acestei luni, sute de mii de muncitori din India au intrat în grevă împotriva reformelor economice ale guvernului, sub conducerea coaliției a 10 mari sindicate și a unor organizații de susținere a țăranilor și muncitorilor din mediul rural. Revendicările greviștilor includ creșterea salariilor, oprirea privatizării unor companii de stat, revizuirea legislației muncii, ocuparea posturilor vacante în sectorul bugetar cât și creșterea prețului minim de vânzare a unor recolte precum grâul și orezul. Acțiunile de grevă au reușit să oprească activitatea minelor de cărbune din mai multe state, să blocheze unele căi ferate și să afecteze activitatea băncilor, companiilor de asigurări și a supermarket-urilor. La manifestațiile din New Delhi, protestatarii au scandat slogane precum „Nu ne mai vindeți căile ferate!” și „Nu încălcați drepturile sindicatelor!”.

Partizani moderni

Oricât de diluată ar fi comparația datorită hiperbolelor politice, trebuie accentuat că, fără nicio exagerare, India azi este un stat nu foarte diferit de Germania Nazistă. Rebelii naxaliți, în acest context, sunt echivalentul modern al partizanilor antifasciști din cel De-al Doilea Război Mondial, nu teroriști cum sunt defăimați de către Statul Indian. Iar găzduirea Summit-ului G20 în India în 2023 este condamnabilă și arată falimentul „liderilor lumii libere”, care sunt gata să dea mâna cu un Adolf Hitler modern, pentru a-și urmări scopurile imperialiste.

Având în vedere că între 28 iulie și 3 august este o perioadă de comemorare a martirilor Revoliției Indiene și că în mai, Secretarul General al PCI, împreună cu alți 30 de revoluționari și-au pierdut viața ca urmare a unui atac al armatei indiene, am decis să redactăm acest articol pentru a familiariza cititorii noștri cu situația din India. Acțiuni de solidaritate pentru lupta poporului Indian au avut loc în Germania, Turcia, Elveția, Filipine, Anglia, Spania, Nepal și alte state; popoarele lumii și-au arătat astfel susținerea și solidaritatea cu lupta poporului indian și a revoluționarilor.