Următorul articol este o contribuție a unui cititor al publicației „Lumea Nouă”. Acesta a fost redactat în conformitate cu sfaturile și cerințele redacției „Lumea Nouă”. Dacă dorești să publici un articol similar în rândurile publicației noastre trimiteți un email la: lumea-noua@proton.me

Astăzi, pe scena politicii electorale din România, termenul de „populism” a ajuns arhicunoscut, nu pentru că ar fi central platformei unei mișcări politice, ci întocmai pentru că este folosit în repetate rânduri ca o insultă sau acuză. Toate trei partidele majore aflate la guvernare au atacat în un fel sau altul „populismul”, unii chiar declarându-i război.

Aceste acuzații sunt direcționate în principal împotriva partidului AUR. Acesta în schimb nu se revendică ca populist. Deși acuzațiile aduse AUR, anume că fac promisiuni, pe care nu le pot duce la îndeplinire, cu scopuri electorale, au validitate, acest fenomen este mult mai bine catalogat ca demagogie. Termenul populism, pe de altă parte, deși este un cuvânt puțin alunecos, greu de definit, ascunde în spate niște percepții destul de fundamentale ale elitelor culturale și politice.

La nivel internațional, consensul asupra termenului „populism” este că acesta se bazează pe o dihotomie de tip „popor contra elite”, plasându-se de partea poporului, însă ce e de observat e că asemenea cazului nostru, acesta e folosit adesea ca o insultă.

În ceea ce privește termenul în limba română, apare în anii ‘90 și își menține până azi aceeași definiție de „Atitudine favorabilă satisfacerii dorințelor poporului, chiar în detrimentul intereselor reale ale acestuia” sau „Atitudine social-politică, adesea conjuncturală sau demagogică, urmărind câștigarea simpatiei populare”. Aceste două definiții sunt unele negative, presupunând fie că „dorințele poporului” sunt opuse „intereselor reale acestuia”, fie limitează interesul față de popor la câștigarea „simpatiei”. Este un înțeles destul de deplasat de la înțelesul dat mai sus, probabil pentru că majoritatea românilor sunt de acord că există o mare prăpastie între autorități și populație.

La nivel internațional, căci populismul nu este limitat ca fenomen României, se poate observa de-a dreptul apariția unei retorici antipopuliste, care este și ea una periculoasă, fiind definită prin elitism, suport necritic pentru status-quo și folosirea unor dihotomii de tip „barbarism și civilizație”. O retorică așadar care nu neagă existența unui conflict între populație și elite dar care se găsește de partea elitelor.

Acest punct de vedere este periculos pentru că în esență neagă însăși logica democrației, că poporul își poate decide singur soarta, opunând unor dorințe populare așa-zis „iraționale” o expertiză a „tehnocraților”, care ar fi de preferat — atunci întrebarea apare: de ce mai e nevoie de democrație? sau de ce nu o democrație restrânsă? Pentru oricine a trăit în România ultimilor 35 de ani, răspunsul e simplu: pentru că nimeni nu e infailibil sau incoruptibil, iar singura metodă de prevenție e controlul popular.

Revenind însă la demagogii de dreapta care sunt azi numiți „populiști”, problema în sine nu este că aceștia apelează la dorințele populare, ci că nu oferă soluții alternative și cu adevărat bazate în dorințele populare. Exemplu foarte bun este senatorul AUR, Petrișor Peiu, care transmite că, de fapt, AUR nu s-ar opune unei austerități ci doar cum este executată. Astfel putem vorbi de o falsă politică pro-popor din partea extremei drepte.

Soluția cu adevărat la chestiunea populistă este democrația populară, înmânarea puterii poporului pentru a-și pune în practică voința, nu apelative demagogice în spatele cărora se află exact aceeași politică antipopulară, nici drumul anti-populist, care de fapt este un drum ce neagă dorințele poporului și astfel neagă însăși democrația. Cu adevărat, mai ales în contextul în care decidenții politici arată o neîncredere tot mai mare în propriul popor, atacând capacitățile acestuia de a-și decide singur soarta, termenul de „populism” ar trebui de fapt refolosit mai aproape de sensul său internațional, de mișcare anti-elite. Să spunem mai des „Da, suntem pentru popor! Da, suntem adevărații populiști!”